Foto - Inquam Photos/ George Călin
Dacă vrei să vezi cum este România adevărată, nu e nevoie să desfășori cercetări sociologice îndelungate și istovitoare. Te poți așeza, de exemplu, la o coadă la vulcanizare, așa cum am făcut și eu în urmă cu puțină vreme. În cele câteva ore de așteptare, ca la moaște, s-a scris, practic, de la sine acest text.
Pentru început, să facem cunoștință cu „domnu’ Nelu”. Domnu’ Nelu era, vremelnic, pentru cele două-trei săptămâni în care se face trecerea la anvelopele de iarnă, stăpânul absolut al viermuielii din fața vulcanizării de cartier. Un fel de președinte de Consiliu Județean, dacă îmi permiteți paralela, pentru că acest domn împărțea „legea și autoritatea” în acest mic univers al șoferilor care așteptau înfrigurați să le vină rândul: în mâinile sale dolofane se afla carnețelul cu care dicta ordinea intrării „la boxe” pentru schimbul de cauciucuri.
Cuvântul domnului Nelu era singurul care putea pune în mișcare mașinile așezate la coadă și le aducea șoferilor absolvirea de păcatul anvelopei de vară prin pornirea izbăvitoare a ciocanului pneumatic. Ca aproape orice veritabil baron local, domnu’ Nelu era rotofei, semn că munca fizică nu era taman domeniul dumnealui de activitate, spre deosebire de colegii care asudau efectiv la schimbarea cauciucurilor. Tot la fel ca aproape orice potentat local, domnu’ Nelu nici nu părea a fi neapărat cel mai „ascuțit creion din penar”, dar înscăunarea lui în poziția despre care discutăm probabil că a fost justificată de alte capabilități care l-au recomandat pentru această poziție. Și anume faptul că, spre deosebire de colegii vulcanizatori, care duceau în spate greul organizației, domnu’ Nelu părea să aibă abilitățile necesare pentru a coordona activitatea țării, pardon, a vulcanizării, și pentru a se descurca cu hoardele de cetățeni diverși care asaltau atelierul. Sunt sigur că o să vi se pară greu de crezut asta, dar domnu’ Nelu era, la propriu, înscăunat în această demnitate fiindcă primea șoferii în audiență de pe un fost scaun directorial din piele așezat strategic astfel încât să poată observa ce se întâmplă la toate cele șapte boxe de lucru. Scaunul jerpelit, acoperit cu un pled soios, nu mai avea picior, șezutul fiind proptit într-o jantă veche, ruginită.
Întocmai precum în frumoasa noastră țară, șoferii abia ajunși la coadă aveau senzația că există aici o organizare, că instituția cârmuită destoinic de domnu’ Nelu își face treaba, că există reguli, proceduri și protocoale pe baza cărora se desfășoară acea activitate. Procedura părea simplă, eficientă și corectă, fiecare nou venit aflând relativ repede de la colegii de suferință ce fumau a pagubă pe lângă mașini cine este omu’ cu care trebuie să vorbească. Iluzia era astfel întreținută de faptul că fiecare mașină de la coadă era înregistrată conștiincios de domnu’ Nelu în pomelnicul amintit anterior, în carnețel, cu număr de ordine.
Dar, la fel precum în frumoasă noastră țară, șoferii aflau după o vreme (una, două ore de așteptare), că una este teoria și alta este practica, și, mai ales, că regulile sunt pentru proști. În timp ce votanții, pardon, șoferii, așteptau răbdători la coadă, domnu’ Nelu mai strecura, pe ici, pe colo, câte-un „special” în față după ce, anterior, șușotise discret cu acesta în biroul dumnealui de lângă anvelopele ce așteptau reciclarea. Și evident, după ce în buzunarele domniei sale își făcea loc câte-o bancnotă, dar doar în anumite cazuri, când funcția și rangul interlocutorului nu țineau loc de șpagă.
Pentru că România e țara celor care „se descurcă”, în timpul în care am așteptat la coadă, peste rând au intrat înaintea celor notați în carnețel: un polițist în uniformă, vreo doi „sportivi” (la fel, în „uniformă” - adică trening și adidași) și un posesor de mașină mai scumpă decât locuința mea, care mesteca gumă agresiv și părea gata să ne flegmeze pe toți.
Tot la fel ca în frumoasa grădina a Maicii Domnului, această situație nu a trecut neobservată. Unii au emigrat cu scârțâieli de cauciucuri (de vară, evident) către alte vulcanizări pentru a-și încerca norocul, pentru că au simțit că sunt luați de proști și că nu pot tolera o astfel de lipsă de respect. Alții, cei mai mulți, au făcut mici bisericuțe pe lângă mașini și înjurau, strângând din dinți, pe domnu’ Nelu și organizarea domniei sale, conchizând fatalmente că „asta-i România, ce dracu’ poți să faci”. Puțini, câțiva, s-au dus în audiență la domnu Nelu, ca să-l tragă la răspundere, să se răfuiască cu sistemul. Acesta, exact ca un politician abil, le explica tuturor că se înșeală, că doar li se pare, că ordinea s-a păstrat: că au plecat anterior două mașini care erau la coadă, că se vorbise cu domnu’ X și că avea rezervare, că mașina cealaltă era deja aici, omu’ venise aseară și lăsase cheile.
Scuze după scuze, jurăminte după jurăminte, șoferii plecau furioși dar, cei mai mulți, se puneau înapoi la coadă realizând că nu-i nimic de făcut și că făcuta nu se mai poate desface. Poate doar cu promisiunea făcută lor înșiși că, la alegerile următoare, pardon, la următorul schimb de cauciucuri, nu vor mai “vota” cu vulcanizarea domnului Nelu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De aceea lumea pleaca in mod constant pe la alte vulcanizari. Sint curios cum va proceda dom` Nelu atunci cind la coada vor fi doar pilosii: pe care dintre ei ii va baga primii in fata ..?
Degeaba vin firmele de afara cu standardele lor pt ca acestea sint implementate in stil romanesc de catre sefuletii autohtoni. Avem un talent grozav in a-i adapta pe altii felului nostru de a fi. Circula mai demult un banc cu jurnalul unui ungur ajuns prefect undeva in Oltenia, e exact poza noastra acea gluma.
P.S. Din păcate nu pot să extind parabola din articol și rămân în continuare la coada de fraieri care votează, deși nu au cu cine.