Câinii iau de la noi câte ceva, până devin și ei un fel de oameni. Ne înțeleg fără vorbe, doar din priviri sau din mici gesturi. Unii sunt chiar mai oameni decât oamenii. Au preferințe, sentimente, chiar râd, se supără, sunt triști sau veseli.
Cu el, nu e nevoie să vorbesc. Se uită la mine și știe. E băiat cuminte și mă atinge cu botul în palmă: îmi arată, în felul lui, că mă protejează.
Plăcerea lui e să ieșim amândoi în diminețile de weekend și să stăm aiurea pe o bancă, în parc. Se întinde la umbră și se uită la oameni, la porumbeii care caută semințe în iarbă și la fluturii care îi zboară pe sub nas.
Ascultă strigătele copiilor care aleargă printre copăcei, sirenele depărtate ale salvărilor și foșnetul vântului călduț de vară.
Închide ochii și se gândește la ale lui, cine știe. Nu doarme. E atent și calm. Își aduce aminte de ceva știut doar de el, se ridică și îmi spune din priviri să mergem acasă, unde verifică dacă toți sunt prezenți: copii, adulți, pisici, peruși. E datoria lui să aibă grijă de toți.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.