Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Când eram copil, făceam un exercițiu care mă ajută astăzi să vorbesc fără frică în public

Microfon

Foto: Guliver/Getty Images

E final de februarie peste dealurile din jurul satului. Fânul, adunat peste vară de pe coline și văi, e acum pus la adăpost pentru cele vreo trei zeci de oi și pentru cele două vaci. Printe firele de iarbă uscată și flori de câmp se mai zărește și câte un mănunchi de spini. Nici un animal nu se atinge de el, e prea țepos iar atunci când mama sau tata iau furca pentru a pune în iesle mâncare au grijă să dea deoparte ciulinii deloc prietenoși. Lângă fânărie, în lunile bune de iarnă, s-a făcut deja o grămadă unde mii și mii de frunze înțepate cu ace desprinse parcă din poveștile cu zmei sunt unele peste altele.

Fânăria e acum pe jumătate goală. Cu bârne de lemn ce par uriașe și din timpuri demult apuse, acoperită cu draniță în două ape, e locul care pentru mine aduce a catedrală. O catedrală în care am început să vorbesc pentru mine și pentru oi sau miei, idei pe care le luam fie de la școală, din cărți sau de la televizor. Oile erau spectatori cuminți care că voiau, că nu voiau, aprobau tot ce aveam de spus. Și pentru că orice catedrală impune și o anumită ținută, țolul cu care căram fân sau buruian vara mi-a devenit robă. Așa simțeam și eu că am importanță și că sunt cineva. Un cineva care peste ani și ani își aduce aminte cu zâmbetul în colțul gurii despre cum a început pasiunea pentru a împărtăși din gânduri, trăiri, experiențe și altora.

Eram în clasa a IV-a. O fire foarte competitivă, cu nevoia de validare și de a fi cel mai bun. Eram mereu comparat cu colegul care se descurca brici la matematică. La ședințele cu părinții, după ce mama îmi spunea că mă descurc foarte bine la română, mă întreba de ce nu pot fi la fel de bun precum Cristi. Cristi care era bun la toate, plăcut de ceilalți colegi, care ieșea la fotbal, știa când să spună o glumă și cum să o spună. Țelul meu devenise acela de a fi mai bun decât el și de a arăta cât de mult pot conta și eu atunci când nu mai sunt în umbra marelui coleg. Așa s-a născut copilul care ținea predici oilor. De la politică, viața de zi cu zi a satului, povești citite lângă sobă sau certuri iscate la școală, toate erau subiecte de dezbatere și expunere.

Se mai întâmpla din când în când să treacă cineva pe uliță, moment în care toată voioșia și eleganța mea artistică și oratorică se ascundea în căpița cu fân și așteptam cu sufletul la gură, sperând că nu m-a auzit sau văzut, să meargă mai departe iar eu să-mi continui munca de propovăduitor. Soarele devenea de la o zi la alta tot mai puternic, zăpada dădea semne că se topește, fânul se rărea de la o săptămână la alta iar în curând dealurile au prins a se înverzi. Oile au început să iasă la păscut lucru care m-a făcut să renunț la întâlnirile mele zilnice cu turma de mioare. 

Ceva ani mai târziu, fiind în primul an la liceu, tot iarnă, o campanie pentru copiii nevoiași din Africa era în desfășurare în școală. Întreaga treabă era pusă la cale de unul dintre preoții catolici ce le preda colegilor de la seminarul romano-catolic, ce împărțeau aceeași clădire cu noi. La îndemnul unei colege ne-am dus la acest preot și cu o voce tremurândă i-am spus că am vrea să ajutăm și noi pentru strângerea de fonduri. Câteva zile după a venit weekendul și am plecat acasă. De vineri seara până duminică dimineață m-am tot frământat gândindu-mă cum voi face să umplu cu bani cutia aceea de carton cu imaginea unui grup de copii de pe continentul leilor, al zebrelor și al girafelor. 

Fiind duminică am plecat cu mama la biserică. Nu aveam stare să stau până la finalul slujbei însă un gând tot nu-mi dădea pace. Mi-am făcut până la urmă curaj și i-am spus preotului că m-ar ajuta dacă le-ar povesti oamenilor despre faptul că strâng fonduri pentru un grup de copii dintr-un trib uitat de lume. Fără să stea prea mult pe gânduri mi-a propus ferm ca după ce-și termină predica să le vorbesc chiar eu oamenilor. Un nod mare mi s-a pus în gât, simțeam cum picioarele nu mai ascultă de mine și stau țintite locului când în mintea mea îmi spuneam să o iau la fugă.

De la băiatul ce le propovăduia oilor din staulul cu fân am ajuns într-o adevărată catedrală, construită cu vreo 200 de ani în urmă, în fața a vreo 50 de oameni, unii find vecini, alții pur și simplu niște străini. Teama era și mai mare dat fiind că mama era printre ei și nu știa despre năzbâtia mea. Vedeam cum acele ceasului se tot duc și se face ora 12. Preotul își termină predica și mă invită în fața altarului să le vorbesc oamenilor. Au urmat câteva secunde sau minute cel mult care s-au întins într-o adevărată veșnicie. De undeva însă au venit și cuvintele, și logica în care au fost ele puse în propoziții căci, câteva minute mai târziu, cutiuța mea s-a umplut cu bani de un leu și cinci lei. În total vreo 200 de lei, cea mai mare sumă de bani pe care o ținusem în mână până atunci.

Ani de zile mai târziu aveam să vorbesc în fața a sute de oameni despre lucrurile în care cred, despre experiențe care îmi dau încredere că pot aduce transformare în bine pentru profesori și copii, pentru părinți, pentru comunitatea educațională.

Atunci când primesc întrebarea cum de nu am teamă de a vorbi în public și de unde vine toată pasiunea asta spun că din exercițiu. Ea vine însă și din fânăria ce mi-a fost catedrală, din neînțelegerea pe care ani de zile am simțit-o din partea oamenilor pe care i-am avut în jur, din liniștea oilor și din credința că ceva bun poate să iasă dacă îmi voi urma drumul.

Atunci când visul unui copil prinde curaj, încredere, adună oameni care să-l iubească pentru ceea ce este și nu pentru ceea ce poate fi, când este securizat și când i se transmite mesajul că poate și merită să lupte pentru ceea ce-i aduce împlinire, fânăria se poate transforma într-un amfiteatru iar oile în oameni care sunt curioși și deschiși să învețe. Și da, visurile chiar pot deveni realitate. Mărturie stau și astăzi nepoții și strănepoții mioarelor din vremurile când căpițele cu fân erau adevărați munți pentru un puști de 9 ani! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • storo check icon
    Frumoase si scrierea dar si povestea in sine ! Insa cheia/tilcul ei este exact momentul in care ''...De undeva însă au venit și cuvintele, și logica în care au fost ele puse în propoziții....'' , moment prea putin explicat/surprins in text si e pacat.
    :)
    • Like 3


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult