Foto: Guliver Getty Images
Când suntem copii moartea pare ceva ireal. Vrem doar să ne facem mari, să putem face ce vrem noi, să ieșim de sub jurisdicția părinților noștri. „Am plecat de acasă de la babacu”, obișnuiam să aud când eram puștoaică. Ce tare trebuie să fie să faci ce vrei tu, mă gândeam atunci.
Apoi, într-o zi, ne trezim adolescenți. Acum nu mai suntem copii. Gata, ne declarăm pregătiți să luăm viața cu asalt! Vocea noastră se va face auzită acum! Nu mai suntem niște țânci mucoși care nu știu de una și de alta! Ne facem planuri despre ce o să fim și cum o să fim când vom fi la casa noastră, despre câți copii o să avem și visăm la câte în lună și în stele. Sau cădem în depresie... Apar primele iubiri și primele decepții le urmează îndeaproape. Examene, joburi, stres. Din ce în ce mai mult stres, mai ales în vremurile pe care le trăim acum. Ne uităm la cei care au 30-40 ani. Bătrâni. Cei de 60 sunt deja ca mamaie și tataie. Foarte bătrâni.
Acum două săptămâni a venit în vizită la noi o verișoară pe care Ana nu a mai văzut-o de când era mică.
- O să îți placă de ea, o să vezi, i-am spus.
- Câți ani are? M-a întrebat fiică-mea.
- E tânără, e cu vreo, nu mai știu, 7-8 ani mai mare ca mine.
- Și asta numești tu tânără? A venit răspunsul prompt al Anei.
Păi da, cam așa e, comparativ cu cei 12 ani ai ei, e bătrână. Comparativ cu 41 ai mei, nu e… adică mai am un pic până acolo, deși pare departe.
Când ajungem pe la 30 parcă nu ne vine să credem. 30 de ani! Când au trecut oare?! Dacă suntem norocoși începem să ne îngropăm bunicii, rudele, părinții de pe la 40 încolo. Începem să vedem și să auzim de cutare prieten a cărui bunică s-a stins. Și de alt prieten de prin copilărie a cărui mamă a plecat printre cei drepți.
Și începem să ne întrebăm ce facem cu viața noastră, pentru ce trăim? Care este scopul suprem? Care este rostul nostru pe acest pământ? Care este misiunea vieții noastre?!
Și anii trec, de multe ori pe lângă noi. Suntem prinși între job, casă, spălat vase, făcut curățenie, alergătură, un du-te vino continuu în care nu numai că nu ne întrebăm încotro alergăm dar nici măcar nu suntem conștienți de inerția în care trăim.
Începem apoi să auzim în stânga și-n dreapta de boli crunte, de care știm că noi suntem feriți. Nu ni se poate întâmpla nouă. Nu e timp de stat. Viața merge înainte, spunem adesea. Dar încotro?
Se face o săptămână de când s-a stins mama unui bun prieten. Andrei, el care mai mereu amână lucruri de pe azi pe mâine apoi pe poimâine s-a ocupat de tot ce se cade a face singur, în doar două zile. Cam atât îți ia să petreci pe ultimul drum un om drag. Două zile de pregătiri. Mai greu e să îl petreci cât timp e în viață, să îl accepți așa cum e, să te bucuri de prezența lui. Să lași de-o parte cumpărăturile azi și să îl cinstești, atâta vreme cât îl ai lângă tine. Dar credem prea des că îi vom avea lângă noi o veșnicie. Dintr-o dată Andrei a devenit „spiritual”. Dintr-o dată a început să se întrebe ce-o fi după viața asta.
Vine momentul ăla în care ai pierdut un om drag și simți parcă nevoia să crezi în ceva, chiar și dacă înainte nu credeai în nimic. Să crezi că toate sunt orânduite totuși într-un fel. Că este mai multe decât atât în viață, moartea.
Tabu, moartea este un lucru despre care nu vorbim. Uităm să trăim onorând viața. A noastră și a celor din jurul nostru. Iar când se întâmplă să plecăm în pace veșnică, uităm să onorăm viața celui care nu mai este. Prinși în durerea noastră, jelim. Ne jelim propria durere. Și în viață și în moarte. Și dacă am face din moarte o celebrare a vieții? Până la urmă, orice sfârșit este doar un nou început!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Intins pe patul de spital , batranul isi asezase pe piept fotografia ponosita . Din cand in cand isi trecea degetele tremurande si slabite peste ea . Cu capul usor intr-o parte si ochii umezi se uita la ceasul vechi strans pe mana....11,55
Copil fiind nu realizase ororile razboiului...printre ruine , intre doua bombardamente , jucau o minge facuta din ciorapi vechi...iar seara nu se putea opri din citit la lumina lampii . Isi amintea mersul pe bicicleta , moartea tatalui in razboi , primul sarut...Toate i se derulau in fata ochilor...Din intamplare privirea cade pe ceasul vechi strans pe mana....11,56
Anii au trecut , ani grei de foamete dar fericiti pentru ca fata care smulsese primul sarut i-a devenit sotie apoi i-a daruit un fiu de toata frumusetea . Batranul isi aranjeaza , mai bine , ceasul vechi strans pe mana....11,57
Erau fericiti si invidiati pentru dragostea lor . Atunci de ce a trebuit ca boala aceea necrutatoare sa-i loveasca sotia ?...neputincios a privit-o cum se stinge sub ochii lui...de la ea a primit ceasul...ceasul vechi strans pe mana....11,58
Nu-i ramasese pe lume decat fiul de toata frumusetea care acum era un barbat cum rar vezi . La nunta lui , din pacate insa , langa batran era un scaun gol...Nu peste mult timp a venit pe lume nepotul...lumina vietii lui...l-a invatat tot ce stia...l-a invatat sa citeasca iar cifrele le-a invatat pe ceas...pe acest ceas vechi strans pe mana....11,59
Cu ultimele puteri batranul isi da jos ceasul vechi strans pe mana...ridica fotografia...o lacrima i se scurge din coltul ochiului...toate imaginile de mai sus i se deruleaza iar , cu o viteza ametitoare...mana cade pe marginea patului si odata cu ea ceasul pe podea...ceasul vechi a mers o viata intreaga....uneori s-a oprit dar a fost reparat si a pornit iarasi...acum s-a oprit pentru totdeauna....12,00
5 minute...atat avem...depinde de noi , de fiecare dintre noi , ce amintiri vom avea in aceste 5 minute...ultimele 5 minute
Pentru ca atunci cand imbatranesti , nimeni nu mai bate la usa ta...Nici pestele de aur , nici marul de argint , nici manzul cu ochii lacrimati...Este putin trist...