Foto: Profimedia
Care e rețeta autorității, în intervalul 5-9 ani?
- în primul rând, există o energie de ordin biologic pe care copiii o percep despre adult și în fața căreia rămân sau nu în ascultare și conectare: este vorba de stabilitatea emoțională a omului din fața lor, de ancorarea lui într-o stare interioară de siguranță și de împăcare cu sine. Oamenii neliniștiți și nesiguri sunt ușor de citit de intuiția celui mic - care începe să se poarte nepotrivit, ca reacție în oglindă la nealinierea interioară a adultului, la nepotrivirea acestuia cu sine.
- pe urmă, contează dacă omul din fața lor pare să aibă un plan, dacă știe deja ce face și încotro se întreaptă - cu lecția lui, cu faptele, cu vorbele.
- apoi, atârnă hotărâtor dacă profesorul e viu, adică se bucură de ce spune și de ceea ce face: are vocea acoperitoare, fără să fie stridentă, are o prezență scenică fără să fie dramatic.
- dacă educatorul pare să dețină câteva informații sau experiențe formidabile și reușește, prin ele să stârnească admirație, creând mereu așteptarea unor lucruri surprinzătoare sau contradictorii, atunci ascultarea din partea copiilor e garantată, inclusiv în partea mai monotonă a învățării.
Și încă ceva contează în rețeta ascultării: dacă omul primește cine este copilul atunci când comportamentul lui e incomod.
Mă uitam ieri la un prof de sport și unul de engleză. Ambii aveau ore cu cei mici, de clasă pregătitoare, care, desigur, nu aveau răbdare multă să asculte regulile jocului sau să se asculte unii pe ceilalți. E ușor tare să te frustrezi, ca adult, că nu ești ascultat. Proful de sport - în loc să-l certe pe băiatul care a ieșit din rând, țopăind, vorbind și gesticulând nerăbdător peste ceilalți, l-a ținut zâmbind, într-o îmbrățișare scurtă și a continuat să explice, relaxat.. Să continue acceptând agitația ca atare, până aceasta s-a stins de la sine.
La engleză, am găsit-o stând cu cel mai neliniștit dintre ei, în brațe, în timp ce lucra cu ceilalți. Greu tare, cu efort, cu ultima ei picătură de energie. Dar fără judecată.
Toate lucrurile de sus nu exclud exigența, atenționarea, strictețea, aștepările și regulile. Dar toate acestea din urmă nu au eficiență fără partea de sus - atât cât putem, fiecare dintre noi, s-o arătăm copiilor.
Am scris mai multe despre aceste tipuri de profesori, părinți și copii în cartea mea, ”Cum își găsesc copiii motivația școlară” - un ghid cu suficiente liste de acțiune și perspective practice asupra devenirii lor. Vă invit, din nou, să o răsfoiți, mai ales acum, la început de an școlar, când toți avem reflexe nepotrivite de control, temeri despre viitorul lor școlar sau sentimentul că nu facem suficient de mult pentru ei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Vreți un exemplu? La limba română, micul școlar învață cu răbdare o parte esențială a gramaticii: verbul. Îl învață gradat, pas cu pas, așa cum ar trebui. E bine, la limbă străină - pentru că sunt mai puține ore - verbul e parcus în marș forțat. Când la română de abea se zgârie suprafața verbului, la limbă străină micuțul a trecut deja de conjugări și timpuri verbale!!!! Noaptea minții! Dar cui îi pasă?
Materii nesincronizate.
E greu ca un profesor să-și găsească respect cu așa bălării de programe. Din păcate. Cumva, copilul are un simț nativ prin care detectează lucrul de mântuială, iar programa noastră este, în ansamblu, un crocofan. O salată. O meșcherie. O însăilare. Degeaba e bună prin părți dacă ansamblul e însăilat cu furca.
Excelent articol!