Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

Când mă întreb dacă mai cred în România, îmi amintesc că preotul din satul nostru ne-a spus, într-o duminică, o poveste…

Imagine din biserică

Foto: Guliver Getty Images

În satul unde-mi am rădăcinile, în marginea de vest a țării, într-o duminică, preotul a spus o poveste.

Sfințea crucea cea mare, care a fost ridicată apoi pe turla bisericii satului, cu hramul Sfântul Nicolae, ridicată în anul 1783. Nu cred că voi reuși să o redau întocmai.

Dar încerc și-mi pot închipui foarte bine scena.

Într-o zi, în pridvorul sau în tinda lăcașului lui Dumnezeu, s-au auzit glasuri de oameni.

Și a ieșit Dumnezeu să vadă ce se întâmplă.

La Sfântu’ Petru venise o ceată de români. Și mi-i pot imagina. Drepți. Falnici. Cu mâini muncite, dar chipuri senine.

Cămăși albe, cusute de femeile și mamele lor, sumane, ițari, cușme, opinci sau cizme.

- Ce-i, Sfinte Petre?

- Iată, Doamne, această ceată de români a venit să ne ceară să le dăm un pământ care să fie al lor, să le dăm și lor o parte de lume.

Și bunul Dumnezeu, după ce a chibzuit, i-a spus Sfântului Petru:

- Dă-le pământul acela pe care l-am păstrat pentru noi, cu pământ roditor, cu șesuri și câmpii, cu munți și râuri și cu mare.

În biserica mare era lume destul de puțină. Încet, satul se depopulează. Ne mor bătrânii, iar tinerii au pribegit prin orașe. Dar vin alți oameni. Unii pentru o viață mai bună și mai liniștită, alții pentru că nu-și mai permit să trăiască la oraș.

Sunt mai mulți dintre cei ai satului în biserică și noi, cei puțin mai tineri din familia Zorileștilor, pentru parastasul unchiului Petri. Dar preotul tânăr slujește ca și cum ar fi într-o catedrală.

Mai cred în România?

Da. Poate pentru că în satul acesta din Ardeal, atestat din 1332, dar în care în Ier și la Bereac (cum se cheamă locurile) s-au găsit vestigii din neolitic, un preot tânăr a găsit fonduri pentru a renova biserica ridicată în urmă cu 235 de ani.

Tata se emoționa de fiecare dată când auzea pe cineva cântând „Treceți batalioane române Carpații”. Mi-a spus că simțea și fizic emoția. Ca niște spirale mișcătoare în „umerii” obrajilor.

Mai cred în România?

Da. Poate pentru că acum tata e acum o parte a pământul satului acesta românesc, vechi de când lumea și în care și-a trăit viața.

Colegul meu de birou, de etnie maghiară i-a cerut primarului Oradiei să-i oficieze căsătoria civilă spunându-i că el și părinții lui trăiesc în acest oraș, pe care-l iubesc și că și-ar dori ca în acest an în care sărbătorim Centenarul primarul urbei să facă un gest care nu va fi consemnat în istorie, va face istorie pentru el, pentru viitoarea lui soție și pentru familiile lor.

Mai cred în România?

Da. Poate pentru că primarul liberal al unui oraș care crește ca Prâslea din poveștile copilăriei, într-un an cât alții în șapte, și-a făcut timp și a oficiat căsătoria colegului meu.

În duminica în care s-a sfințit Catedrala Mântuirii Neamului, părintele Constantin Necula, cel care de câtva timp ne bucură diminețile de duminici cu dialogurile sale spunea că acum, când în altarul catedralei sunt numele tuturor eroilor neamului, când toți și-au găsit loc de odihnă, își poate imagina cum vin toți spre catedrală.

Mai cred în România?

Da. Poate pentru că, indiferent ce am crede sau am spune, biserica a împlinit în acest an un vis al unor generații de români.

După ce peste acest neam a trecut urgia comunistă, într-o vreme în care oamenii noștri politici vor rămâne doar în tristele statistici, pribegii noștri, uneori cei mai buni dintre noi, merg în toate zările lumii, pentru a căuta un trai decent.

Mai cred în România?

Da. Poate pentru că românii din țările nordice, din Germania, din Franța, din Italia, din Spania, din Marea Britanie sau din alte colțuri ale lumii încă își botează copiii, cumpără sau construiesc biserici, își poartă cu mândrie straiul și iile.

Poate pentru că, iată, într-o lume a demoniei tehnice, am reușit să ne păstrăm cumpătul și ne ducem prin lume, să-i vindecăm pe ceilalți.

Mai cred în România?

Da. Cred în oamenii simpli ai acestei țări, cred în zâmbetul frumos al vânzătoarei de la magazinul din colțul străzii, care azi purta o ie, care o făcea și mai frumoasă.

Cred în cântecele lui Grigore Leșe, în versurile lui Mircea Dinescu, cred în vorbele părintelui Costantin Necula, cred în preotul tânăr din satul meu, cred în știința de carte și înțelepciunea judecătorului cu care lucrez, cred în tinerii care iau viața și lumea în piept și demonstrează ce pot în marile universități ale lumii, cred în muncitorii noștri care construiesc case în alte țari, cred în batantele noastre care îngrijesc bătrânii altora, cred că toate acestea și mult mai multe sunt părți de Românie.

Cred cu toată ființa mea în această Românie.

Și spun: La mulți ani România, oriunde te-ai afla.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • MihaiSt check icon
    Și totuși, de ce la acest material nu există (încă) un comentariu ? Da, există o țară dincolo de Facebook și merită să credem în ea !
    • Like 0


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult