Când prețurile eșuează în dezordine

Foto: Vlad Ispas / Alamy / Alamy / Profimedia

România a intrat, în acest an, în cel de-al șaselea ciclu inflaționist de după decembrie 1989. Și, ca de fiecare dată când inflația creste, cresc și problemele greu de rezolvat în tot mai multe dintre cele șapte milioane de gospodării ale populației. Pe piața de consum cresc cheltuielile, pentru că se scumpesc mărfurile, semn că societatea in corpore are de purtat o povară în plus.

Inflația, care este fotografia neretușată a mișcării prețurilor de consum, este urmată întotdeauna de emoțiile negative pe care le provoacă. Iar reacția emoțională cea mai puternică - ignorată deseori de analiști, dar nelipsită ori de câte ori prețurile o iau razna - este frica de inflație.

La începutul anilor 1960, pe când laureatul Nobel Paul Samuelson era șeful consilierilor economici de la Casa Albă, scria într-un raport ce-i fusese cerut de președintele Kennedy că “îmi este frică de inflație, dar și mai mult îmi este frică de frica de inflație”. Pentru că frica, dacă ajunge în conștiința publică, declanșează anticipații pesimiste legate de posibilele creșteri de prețuri, iar astfel de anticipații devin factori subiectivi ce amplifică si mai mult realitatea obiectivă căreia îi spunem inflație.

CUM ȘTIM CĂ INFLAȚIA A LUAT-O RAZNA?

Mulți cred că inflația este totuna cu costul vieții. Unii confundă termenii, alții au impresia că e mai spectaculos să spui, în loc de scumpirea bunurilor si serviciilor comercializate pe piața de consum, că …se scumpește viața. Afirmația însă, oricare i-ar fi motivația, e doar parțial corectă.

E drept că inflația se regăsește în costul vieții, deseori cu o pondere semnificativă, dar nu are cum să fie pus semnul egal între cei doi indicatori. Pentru că nu pot fi perfect suprapuse costul vieții, care reprezintă un cerc întreg, cu segmentul de cerc care este inflația. A cuantifica deci exact costul vieții, în cazul în care acest indicator ar fi calculat, s-ar impune să adăugăm, în afara dinamicii inflației, multe alte cheltuieli din afara pieței de consum.

Intră în costul vieții, dar nu si în calculul inflației, cheltuielile făcute de o parte ceva mai restrânsă a populației, care cumpără locuințe, terenuri, lucrări de artă, blănuri, bijuterii, acțiuni la bursă, participații la capitalul unor firme private. Toate aceste cumpărături, care sunt socotite investiții, nu adună în totalul cheltuielilor gospodăriilor populației mai mult de 0,5 la sută . Pe când cheltuielile de consum urcă la peste 60 la sută.

Cercul acestor cheltuieli, care nu sunt legate direct de inflație, este mai larg. Sunt de luat în calcul, cu deosebire, plățile din gospodăriile populației făcute în contul impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale, care depășesc 16 procente. Urmează chiriile - cele nereglementate de stat -, care fiind influențate de inflație au crescut considerabil în acest an. Și, negreșit, dobânzile bancare, meditațiile copiilor, serviciile cumpărate de gospodării, domeniu în care piața la vedere este concurată puternic de piața neagră.

Toate aceste cheltuieli, care nu sunt reținute în calculul inflației, umflă costul vieții. Cât privește însă inflația, este notabil faptul că - dincolo de definiția care deja s-a oficializat, rezumată la creșterea generalizată a prețurilor de consum - este și ea tot un impozit. Desigur, un impozit diferit de celelalte, în sensul că nu e stabilit prin lege. De regulă, acest tip de impozit este perceput pe consum, si este plătit de populație în momentele în care sistemul prețurilor eșuează în dezordine.

Cât timp mișcarea prețurilor rămâne un exercițiu calm - în jurul unor rate anualizate de 2 la sută, pe care în toată lumea statisticienii le calculează pe 12 luni în urmă - economiile de pretutindeni respiră normal. Necazurile intervin însă când prețurile încep s-o ia razna, să urce mai sus de 2 la sută ori să coboare sub acest prag.

CLASE, GRUPE, PUNCTAJE

Măsurarea exactă a “creșterii generalizate a prețurilor de consum”, concept ce definește inflația și provoacă efecte resimțite de întreaga populație, fără nicio excepție, impune numeroase rigori. Iar dacă astfel de rigori nu ar fi respectate cu strictețe, piața de consum, pe care se vând si se cumpără mii și mii de produse, ar fi imposibil de monitorizat și de analizat.

Importanța respectării tuturor acestor rigori este dublă: simplifică, în egală măsură, atât calcularea corectă a ratelor inflației, cât și comunicarea lună de lună, pe înțelesul autorităților, companiilor și populației, a rezultatelor obținute. Pentru că, bunăoară, ar fi imposibilă o bună comunicare cu publicul dacă tabloul pieței de consum, cu mulțimea de produse si de prețuri, nu ar fi supus unei clasificări care să ordoneze principalele ramuri: 1) prețuri ale mărfurilor alimentare; 2) ale mărfurilor nealimentare; 3) ale serviciilor. Toate trei exprimând notele specifice ale inflației, atât în etapele de calm, cât și în cele de agitație.

Cum, de asemenea, analiza inflației ar fi imposibilă dacă miile de prețuri de consum nu ar fi sistematizate în grupe sintetice, repartizate pe cele trei clase principale: 46 de poziții ale mărfurilor alimentare, 32 ale mărfurilor nealimentare și 21 ale serviciilor. Dau doar două exemple, ambele relevante. Miile de produse care se vând în farmaciile din toată țara, cu rețete sau fără rețete, sunt adunate într-o singură grupă (“medicamente”) plasată acolo unde îi este locul, în clasa mărfurilor nealimentare. Si, pentru că sunt reglementate, prețurile din această grupă sunt și bine strunite, ceea ce înseamnă că nu împing în sus ratele inflației. Spre deosebire de prețurile din grupa “apă, canal, salubritate”, din clasa serviciilor, care deși sunt reglementate au fost scăpate din frâu. Și, în consecință, lună de lună - din ianuarie până în septembrie - au un rol deloc neglijabil nu doar în declanșarea actualului ciclu inflaționist, ci și în accelerarea inflației.

Clasele si grupele sunt completate, tot pentru o cât mai precisă măsurare a inflației si pentru pentru o cât mai bună comunicare, cu ponderi, rate de creștere și cote de influență. Toate aceste trei cote fiind calculate în contul fiecăreia dintre cele 99 de poziții din tabloul prețurilor de consum. Concret, dacă ne referim de exemplu la grupa “combustibili”, din clasa “mărfuri nealimentare”, vom vedea că, în tabloul inflației din septembrie, această grupă deține cea mai mare pondere, numărând 875 de puncte din totalul de 10.000, ceea ce înseamnă că rata anualizată din septembrie, de asemenea mare, de 16,77, va cântări greu în calculul final. În plus, această grupă are o influența mare în întregul tablou, care acționează în lanț, pentru că combustibilii scumpesc transporturile iar transporturile, la rândul lor, scumpesc mărfurile transportate.

Analizând ratele de creștere, putem să distingem cum o anumită grupă - de exemplu prețul “cartofilor” - cu o mișcare extravagantă în septembrie, de plus 18,87 la sută, de aproape 20 de ori deci peste media lunară a clasei, a intrat în “conjurația” care “a stricat” media întregului tablou. La care se adaugă influența. Exemplul cel mai edificator, aici, fiind prețul energiei electrice, care domină întregul tablou cu creșterea din septembrie de 24,65 la sută, desigur calculată pe 12 luni în urmă. Ieșirea din matcă, în acest caz, întrecând orice măsură: de la minus 0,76 la sută în decembrie 2020 la o explozie de aproape 25 de procente în prima lună a acestei toamne. E cert că energia electrică, cu o pondere mare în piața de consum, de 464 de puncte, și cu implicații în toate celelalte grupe, a dobândit cea mai mare influență ca stimulator al inflației.

Dacă ne uităm la datele din septembrie, lună cu o rată anualizată de 6,29 la sută, destul de mare, vom vedea că fasolea, cu o rată anualizată de 0,69 la sută, nu se face în niciun fel vinovată de creșterea de la începutul toamnei a inflației. Desi, în ianuarie, înregistrase o rată anualizată de 17 la sută, fapt ce i-a atribuit un rol semnificativ în debutul actualului ciclu inflaționist. Având însă o pondere mică, de doar 19 puncte din 10.000, și fără să înregistreze alte creșteri spectaculoase în lunile următoare, și-a pierdut total suflul până în septembrie. Pe când energia electrică, tot cu o creștere de 17 la sută în ianuarie, dar cu o pondere de 464 de puncte din 10.000, și-a menținut suflul. Mai mult, un supliment de creștere în iulie, de 4,15 la sută, i-a ridicat cota anuală până la 24,65 la sută, pe care și-a menținut-o în septembrie. Și va continua, pe mai departe, să preseze rata generală chiar și fără să mai intervină alte

creșteri, până când își va epuiza ceea ce statisticienii numesc “efectul de bază”. 

INFLAȚIA BUNĂ SI INFLAȚIA REA

Poate fi bună inflația? Categoric DA! Inflația bună fiind un fenomen stimulativ cu care ne-am dori să conviețuim zi de zi, fără întreruperi, pentru că orice activitate economică se sufocă fără creșteri de prețuri. Ratele anualizate ale mișcării prețurilor de consum (calculate deci pe 12 luni trecute) în jur de 2 la sută, nu mai mult, dar nici…mai puțin, această valoare fiind statuată ca optimă în toată lumea, constituie oxigenul de care orice economie are nevoie ca să-și asigure creșterea.

Inflația rea este aceea care ne dă dureri de cap în această toamnă. Statistica a făcut și a comunicat calculele pentru septembrie, care nu arată deloc bine, în împrejurarea în care rata anualizată, de 6, 29 la sută, a depășit cu peste un punct procentual prognoza pentru decembrie.

Am în vedere valori medii. Care, desigur, au rostul lor în cunoașterea și înțelegerea fenomenelor economice. Calculându-le ca medii statistice, fie simple, fie ponderate, putem să aflăm și să analizăm fapte și întâmplări ce compun mișcări de anvergură, cum sunt producția și consumul, veniturile și cheltuielile, creșterea economică. Și, totodată, inflația. Este însă notabil faptul că, în ceea ce privește indicii inflației, care reprezintă un raport între diferite valori medii ale prețurilor în momente diferite, persistă confuziile firmelor din economie și ale populației în ceea ce privește interpretarea cifrelor comunicate. Și iată cum un ciclu dominat de mișcări atipice, fără vreo legătură intimă cu definiția inflației, cum este cel cu care ne confruntăm acum - pentru că în 2021 nu avem de-a face cu o “creștere generalizată a prețurilor de consum” ci doar cu ieșirea din matcă a câtorva prețuri - poate să producă derută. Și cum să nu fie derutant un tablou al pieței interne de consum dominat de mii de prețuri care se mișcă fără excese și fără extravaganțe, a căror medie e stricată de un număr restrâns de prețuri rebele, care mușcă din venituri și lovește în puterea de cumpărare a populației!

În august, când Banca Națională a prezentat public Raportul referitor la dinamica prețurilor de consum în trimestrul doi - după ce mai întâi l-a trimis Parlamentului, Președintelui, Prim-Ministrului și altor autorități - această realitate a fost foarte clar definită. Începând cu analiza surselor externe ale inflației, dominate de scumpirea materiilor prime, cu impact vizibil în cazul energiei, de dificultățile în aprovizionare și în producția de bunuri și servicii afectată de criza sănătății publice. Și continuând, în plan intern, cu analiza impactului tranzitoriu indus cu precădere de creșterea prețurilor bunurilor energetice, în timp ce inflația de bază continuă să evolueze pe linia unor valori relativ reduse. Relevant, în acest sens, fiind faptul că

energia electrică, gazele și combustibilii, lângă dezorganizarea globală a lanțurilor de aprovizionare, care au tulburat prețurile de consum și au aprins inflația în toată lumea, se înscriu între principalele cauze ale scumpirii bunurilor și serviciilor în România, de la începutul acestui an.

Această inflație, cu note specifice extrem de puternice, impune un tratament specific. Nicăieri, în lume, arsenalul clasic nu rezolvă problemele. Pentru că băncile centrale, chiar de ar urca dobânda de politică monetară la 100 la sută, nu ar găsi în arsenalele lor pompe cu care să stingă acest foc. Mai mult, intervențiile împotriva acestor cauze - la noi ca si în alte zări, mai ales că avem de-a face cu o inflație în cea mai mare parte importată - ar fi chiar contraproductive, pentru că ar face mai mult rău decât bine. Vocile multor șefi de bănci centrale, din toată lumea, susțin că eroarea cea mai mare, care ar putea fi făcută în politica monetară, ar fi o reacție exagerată la o variație temporară a prețurilor. Christine Lagarde, de la BCE, susținea cu puțin timp în urmă, că înăsprirea prematură a politicii monetare ar fi un risc major, fiindcă ar pune în pericol redresarea economică.

ÎN 2020: CRIZĂ DA, INFLAȚIE NU

Din analiza anului 2020 se desprind, pentru o mai bună înțelegere a cece ce ni se întâmplă în acest an, concluzii edificatoare. Prima, și poate în cea mai mare măsură semnificativă, este că în România n-am avut inflație în 2020. Desi cele trei crize globale grave izbucnite în primăvara anului trecut, care au tulburat sănătatea publică, economia și viața socială, au dezechilibrat în numai câteva luni întreaga planetă. Noi am avut un an fără inflație pentru pentru că și lumea avut un an fără inflație. Ceea ce este de reținut însă, în cazul României, este că în această privință s-a descurcat mai bine decât multe alte țări.

În plan economic, este definitoriu este faptul că acest prim an de criză - care a adus în toată lumea recesiuni, contracții ale cererii și ofertei, reduceri de venituri, pierderi de locuri de muncă, șomaj - nu a fost marcat și de un șoc global de natură inflaționistă. Câteva galopuri ale prețurilor de consum au fost totuși semnalate, ele fiind însă de natura unor excepții care au întărit regula, între care cele din Ungaria, Polonia și Cehia. Cauzele? În cele trei țări, băncile centrale au coborât cu zel dobânzile de politică monetară spre zero, imitând Fed-ul si BCE, cu toate că nu se confruntau cu vreun pericol de deflație.

Dacă în 2008 inflația galopantă a fost unul dintre canalele prin care criza s-a propagat în plan global, în 2020 nu numai că istoria nu s-a repetat, dar am văzut cum multe dintre evoluții s-au situat la polul opus. Marile bănci centrale, între care Banca Centrală Europeană, au introdus noi stimuli de politică monetară (dobânzi spre zero si “bani din elicopter”) într-un efort susținut de atenuare a riscului deflației persistente, fenomen mai periculos decât ambalarea inflației.

România intrase, în 2020, după ce trecuse prin al cincilea ciclu inflaționist, de după decembrie 1989. Ciclu care, avându-și cauzele tot în miscările haotice ale prețurilor produselor energetice, ne-a proiectat pe cel mai de sus vârf al creșterii prețurilor de consum din Uniunea Europeană. Iată însă că, în 2020, într-o lume fără probleme cu inflația, nici România n-a avut necazuri sub acest aspect. Mai mult, în tabloul european al creșterii prețurilor, am ocupat cea mai bună poziție între cele 27 de state-membre. Iar în decembrie 2020, când s-a tras linie la finalul primului an al crizei actuale, eram singura țară din UE cu o rată a inflației pe 12 luni de 2,06 la sută, cotă socotită optimă în toate topurile globale privind creșterea prețurilor.

Când însă, în 2021, prețurile au intrat în galop și cercul inflației s-a tot lărgit, cuprinzând planeta, România a intrat în cerc. Răsturnările de situații, în plan global, s-au înmulțit. În Zona Euro, dacă multe țări n-au ajuns încă la rate ale inflației mai mari de 4 la sută, explicația e legată de faptul că venind dintr-o deflație cumplită au urcat până la rata optimă de 2 la sută, dar n-au poposit acolo decât o lună, în primăvara acestui an, după care “s-au avântat” către rate de 3-4 la sută. Iar “avântul” nu dă semne că ar urma să se oprească. 

LUMEA SE CONFRUNTĂ CU O TEAMĂ-MANIFEST

Am văzut, de-a lungul anului în curs, că frica de inflație a căpătat proporții globale în conjunctura în care, în Statele Unite ale Americii, în Uniunea Europeană si în alte regiuni ale lumii, creșterile de prețuri au sărit mult mai sus de doza optimă de 2 la sută. Lumea toată se confruntă acum cu un soi de teamă-manifest, ce își face loc între riscurile cuantificate ca efecte perverse ale crizei actuale, și care nu se rezumă la simple stări emoționale, la răbufniri izolate în companii și în gospodăriile populației, ci inundă spațiul dezbaterilor publice sub forma statistică a anticipațiilor inflaționiste. Or, așa cum istoria ne-a învățat, dacă anticipațiile inflaționiste pierd măsura, ele devin periculoase în sensul că se transformă în cauze ale inflației viitoare. O inflație căreia i se prezice că ar putea să piardă ea însăși măsura, eșuând în stagflație, noțiune folosită prima dată în anii 1960 în Regatul Unit, și care adună laolaltă trei fenomene nocive - inflația galopantă, stagnarea economică și șomajul.

Ceea ce însă atrage în mod deosebit atenția, în această toamnă, este că pericolul stagflației a depășit evident cadrul comentariilor profesorului Roubini, care îl flutură pentru a-și betona profețiile că actuala criză va fi urmată imediat de “mama tuturor crizelor”, fiind tot mai des invocat în marile publicații internaționale. Și, cu deosebire, în analizele multora dintre marile bănci. Zilele trecute, analiștii de la Goldman Sachs nu s-au sfiit să introducă în ecuație sintagma “teama de stagflație”, în perspectiva că acest fenomen își va face loc între dominantele anului viitor. Pentru că în privința dezechilibrelor globale, care sunt tranzitorii într-adevăr, nimeni nu știe cât vor dura perturbările.

Când inflația - indicator principal de măsurare a stării de sănătate a oricărei economii - face febră, becurile roșii se aprind întâi și întâi în sistemul bancar. Șefii celor mai mari bănci din lume au devenit preocupați să caute răspunsuri la întrebările privind rolul lor acum. Voci din BCE s-au referit la misiunile specifice pe care trebuie să și le asume băncile centrale într-un moment în care șocul deflației s-a stins iar lumea simte în spate cuțitul rece al galopului prețurilor de consum. Peste ocean, șeful Rezervelor Federale, Jerome Powel, care în august 2020 rostea fără nicio ezitare la forumul de la Kansas City că “pregătește scena pentru o perioadă prelungită de dobânzi reduse”, în toamna lui 2021 face loc, în discursurile sale, unei doze importante de ezitare în împrejurarea în care inflația de peste 5 la sută s-a dovedit a fi o cursă greu de oprit. 

CUM NE APĂRĂM DE INFLAȚIA GALOPANTĂ?

Dacă, în confruntarea cu actualul ciclu inflaționist, intervențiile băncilor centrale împotriva gazului turnat peste foc de prețurile produselor energetice ar putea să facă mai mult rău decât bine, întrebarea la ordinea zilei este legată de ce poate face totuși politica monetară. Mai ales că în Statele Unite, după ce șeful Fed afirmase că are “toate armele și toate instrumentele pentru a înfrunta inflația, prețurile de consum au explodat.

Convingerea generală este că, inclusiv în actualele împrejurări, când cauzele inflației globale sunt imune la arsenalul clasic al băncilor centrale, principalul antidot continuă să fie dobânda de politică monetară, combinată cu toate celelalte instrumente din dotare. Cu o condiție: mutările în sus ori în jos să fie făcute cu prudență, la timpul potrivit și în măsura potrivită.

Am văzut că la noi, în condițiile în care inflația e grăbită, dobânda de politică monetară devine tot mai mult subiect de dispute aprinse. În acest context, opiniile cu privire la limitele până la care ar putea să coboare ori să urce sau când să fie modificat acest indicator-reper, diversificate si contradictorii, continuă să fie pe mai departe un pariu cu miză mare. Pentru că, în dezbatere, sunt puse în joc nu numai idei, nu numai opinii, ci si interese.

Important este că BNR a găsit măsura, si totodată, implicându-se în aceste dezbateri, a venit cu explicații pe care și autoritățile, și operatorii din economia globală să le înțeleagă. În 2020, an fără inflație, a operat trei reduceri succesive ale dobânzii sale cheie, de la 2,50 la 1,50 la sută. Iar în ianuarie 2021, după ce am încheiat anul trecut cu o rată pe decembrie de 2,06 la sută, România fiind unica țară din UE care si-a adus inflația la cota optimă, a fost în firea lucrurilor ca să urmeze cea de-a patra modificare. Și a urmat: dobânda-cheie a fost redusă la 1,25 la sută, cel mai de jos nivel din istoria băncii noastre centrale. Aici cursa în jos s-a oprit. Iar BNR a făcut publică, prin vocea guvernatorului, decizia de a nu merge mai jos cu dobânda în condițiile în care inflația devenise nervoasă.

De ce însă, dacă inflația noastră a pierdut capul de pod câștigat anul trecut, luând altitudine și trecând în cursul lunii mai peste limita maximă a coridorului de țintire, stabilit la 2,50 la sută plus ori minus un punct procentual, BNR nu și-a modificat dobânda? Si de ce a făcut acest pas abia în toamnă? În minuta ședinței de politică monetară a CA al BNR din octombrie, care redă dezbaterile din amintita ședință, sunt cuprinse și răspunsurile la aceste întrebări. În împrejurările date, când cauzele inflației nu au cum să fie stăvilite cu baraje de politică monetară, banca centrală a ales să facă o politică monetară în acord cu realitățile concrete ale României si, totodată, să nu se distanțeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Dobânda-cheie de 1,25 la sută dovedindu-se optimă, din primăvară și până la sfârșitul verii, pentru a susține această strategie. Trei ar fi fost principalele costuri ale unui tratament dur: 1) ar fi fost lovită creșterea economică, poate chiar ne-am fi întors la recesiune; 2) s-ar fi produs o scumpire considerabilă a creditelor într-un moment în care tocmai creșteau considerabil împrumuturile în lei; 3) reducerile de venituri cauzate de criză ar fi fost mai multe si mai severe. Dar nu s-au produs aceste blocaje. Banca centrală a folosit o strategie de politică monetară care nu a lăsat loc nici pentru relaxări inutile si nici pentru restricții inutile. Având grijă să nu sufoce stabilitatea financiară.

În strategia de criză, specifică acestui an, BNR acordă cea mai mare importanță folosirii adecvate a dobânzii de politică monetară. Supranumită dobânda-cheie, pentru că deschide multe uși - între care: 1) arată tendințele politicii monetare; 2) indică la ce costuri băncile obțin lichiditate de la banca centrală; 3) influențează dobânzile la care băncile se împrumută între ele pe piața interbancară; 4) trasează jaloane pentru diversitatea dobânzilor practicate de băncile comerciale în relațiile contractuale cu creditorii si cu debitorii lor, această principală armă este calibrată în baza unor evaluări multidisciplinare: calcule ale probabilităților, modelări macroeconomice, analize statistice, sociologice, psihologice. În general, este analizată realitatea din sistemul bancar în raport cu tabloul țării si al lumii.

Anii de mari schimbări, între momente de calm și șocuri inflaționiste, ne-au lăsat o zestre importantă. O experiență acumulată în condiții reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine “ieșind din normalitate” si alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. În această lume, fără să se distanțeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale, BNR a căutat si a găsit drumul optim pentru a-și aplica propria strategie. A refuzat, bunăoară, în timpul ciclului inflaționist din 2017-2019, cel de-al cincilea de după 1989, să-i țină scara dobânzii-cheie ca să urce mai sus de 2,50 la sută. Desi inflația urcase până la o cotă dublă. Această strategie, susținută de întregul său arsenal, si-a dovedit eficiența. Așa că, în cea de-a doua etapă a ciclului inflaționist, din iunie 2018 până în martie 2019, deși prețurile au fluctuat, ba urcând, ba coborând, pe net a rezultat o scădere a ratei inflației de aproape un punct procentual si jumătate, de la 5,41 la 4 la sută. După care au urmat douăsprezece luni cu un recul de la 4,00 la 2,68 la sută. În 2020 și 2021, în condițiile date, BNR nu a numărat doar obiective, ci si, mai cu seamă, rezultate. Am în vedere aproape doi ani de criză în care băncile n-au dus lipsă de lichiditate, piața monetară interbancară si-a ajustat rezonabil cotațiile, piața valutară a rămas stabilă iar creditarea a fost relativ intensă

Decizia din toamnă a BNR, de a urca dobânda-cheie la 1,50 la sută, a fost luată la capătul unui itinerariu lung, care a început cu analizele si propunerile din departamentele de specialitate, a continuat cu confirmările obținute în Comitetul de Politică Monetară si s-a încheiat cu dezbaterea si cu votul din Consiliul de Administrație. Cine a citit cu atenție comunicatul de după ședința de politică monetară din această lună, în care au fost adoptate decizii importante, între. care și majorarea dobânzii, a văzut că au fost făcute analize comparative cu realitățile din lume si din Uniunea Europeană, cu deciziile altor bănci centrale, dar întâi si întâi cu indicatorii din economia românească. Soluția finală având la bază două considerente: 1) dobânda-cheie de 1,50 la sută asigură un deplin consens cu indicatorii cei mai importanți din economia românească; 2) acest nivel al dobânzii de politică monetară este de natură să contribuie efectiv atât la optimizarea lichidității în sistemul bancar - pentru ca băncile să intensifice finanțarea populației, a companiilor economice si a statului - cât si la asigurarea stabilității financiare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp