Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Cartea răscolitoare a francezului Lionel Duroy: Nu am scris „Eugenia" pentru a-i critica sau judeca pe români. Pogromul de la Iași nu a fost un fenomen singular în Europa anilor 40. INTERVIU

Lionel Duroy

Foto: Cristina Stănciulescu

L-am întâlnit pe Lionel Duroy cu ocazia lansării cărții sale, Eugenia, la București. Este o carte răscolitoare despre întunecata și cruda istorie a României din anii '40 când a avut loc unul dintre cele mai îngrozitoare acte de exterminare a evreilor, pogromul de la Iași.

Lionel Duroy este jurnalist și scriitor francez care, fascinat fiind de personalitatea și scriitura lui Mihail Sebastian a reprodus în „Eugenia" atmosfera și principalele momente ale istoriei acelor ani, documentându-se cu acribie din presa și sursele vremii.

Eugenia este un personaj fictiv, o tânără din Iași îndrăgostită de Mihail Sebastian, care este martora crimelor și a atrocităților din 1941 de la Iași, a manifestărilor antisemitismului prezent atunci nu numai în România, ci în toată Europa.

Cum vă simțiți acum, când ați lansat cartea „Eugenia” aici, în România, în limba română, subiectul ei fiind România anilor 40?

O să vă spun ce cred cu adevărat. De la începutul scrierii acestei cărți, a acestui roman, am un fel de jenă și confuzie față de România, pentru că nu aș vrea ca românii să-și imagineze că vin să-i judec, său că le țin predici. Sunt francez și povestesc despre anumiți ani ai României, despre pogromul de la Iași, dar, scriind această carte, mi-am dat seama că mulți români ar putea să se simtă răniți, pentru că m-am gândit cum ar fi ca un român să vină în Franța și să prezinte o carte despre episodul petrecut la Vedodromul de Iarnă, Vel' d'Hiv', de la Paris când, într-o noapte, jandarmii francezi au strâns foarte mulți evrei, i-au arestat și apoi i-au trimis în Germania pentru a fi exterminați. 

Deci, dacă un român ar scrie despre acest episod, ar fi ca un fel de judecare a francezilor și un fel de explicație a ceea ce s-a întâmplat atunci în timpul acestor episoade monstruoase. De când am început să scriu romanul, am această confuzie și vreau să le spun cititorilor români că eu nu sunt judecătorul evenimentelor întâmplate în România, pentru că ce s-a întâmplat atunci în România s-a întâmplat în toată Europa, iar pentru mine, a scrie această carte, a scrie despre evenimentele din România a fost un lucru foarte personal, pentru că mă interesează evenimentele pogromului de la Iași încă de când am citit cartea lui Curzio Malaparte, Kaputt, când eram foarte tânăr. Am vrut de atunci să știu ce s-a întâmplat în iunie 1941 în țara asta. Deci am scris această carte din aceste motive și în niciun caz pentru a fi un fel de judecător a ceea ce s-a întâmplat atunci în România.

Ce s-a întâmplat la Velodromul de Iarnă din Paris? Câți evrei au fost arestați acolo?

S-a întâmplat în 16-17 iulie 1942, a fost un fel de „pogrom de la Paris” când jandarmii și poliția franceză au strâns 13000 de evrei dintre care 4000 copii, 6000 femei și 3000 bărbați, i-au adunat pe acest velodrom de iarnă și i-au trimis în lagărele de exteminare din Germania. Dintre acești 13000 de evrei, sub 100 au supraviețuit și e vorba de cifre comparabile cu cele ale pogromului de la Iași.

Noi nu am învățat la școală nici că au existat deținuți politici și nici că evreii au fost exterminați de către români. Ne e greu să ne acceptăm cruzimea.

Da, pentru că România vine după 40 de ani de comunism și e vorba de o istorie care nu a fost scrisă nici în alte țări care au trecut prin comunism. E foarte complicat să redactezi o memorie colectivă a acestor țări. Chiar și în Franța, unde nu au existat 40 de ani de comunism, încă nu au fost admise anumite realități istorice, cum ar fi că armata franceză a torturat algerieni în timpul războiului din Algeria. De abia în ultimii 20 de ani am început să vorbim despre „războiul din Algeria”, înainte, perioada aceea era numită „evenimentele” din Algeria. Deci chiar într-o țară liberă ca Franța este foarte complicat să spui cum s-au desfășurat lucrurile în realitate, fără să stârnești o reacție foarte puternică. În ceea ce privește evenimentele despre care am vorbit mai devreme, cele de la Vel' d'Hiv', abia la 30 de ani după, președintele Franței a cerut scuze comunității evreiești, Jacques Chirac a făcut asta. Deci chiar dacă Franța este o țară foarte liberă, sunt și în istoria ei acte foarte violente, prea violente, care nu pot fi înțelese.

Gândiți-vă la Polonia care avea pe teritoriul ei lagăre de concentrare, Auschwitz, Birkenau și era foarte dificil pentru polonezii care locuiau în proximitatea lagărelor să admită ce se întâmpla atât de aproape de ei.

Lucrul asta este reprezentat foarte bine în documentarul său, de Claude Lanzmann, „Shoah” („calamitate” în limba ebraică) în care dă cuvântul unor polonezi care admit că lucrurile erau prea violente și eu pot înțelege de ce te poți feri să recunoști ce s-a întâmplat atunci. Când lucram la scrierea cărții „Eugenia”, am fost invitat de Institutul Francez din Iași să vorbesc despre munca mea, deși romanul nu fusese încă scris, dar mă documentam. Și am vorbit atunci puțin despre pogromul din 1941 și o doamnă, cam de vârsta mea, a început să plângă și mi-a reproșat: „nu aveți dreptul să spuneți asta, să spuneți toate lucrurile astea îngrozitoare”. „Dar eu nu le spun împotriva dvs sau a cuiva anume, e despre realitate și despre cum s-au întâmplat evenimentele”- i-am răspuns. În toate țările au exista oameni capabili de atrocități și toate țările trec prin perioade în care dovedesc că sunt capabile de lucruri atât de grave.

După aceea, m-a împrietenit cu doamna respectivă, care, la un moment dat, mi-a spus „nu puteți să-i acuzați pe părinții mei, care locuiau la momentul respectiv chiar pe strada Lăpușneanu pe care se întâmplă lucrurile din carte, c-ar fi fost asasini. Nu am spus asta, dar s-au întâmplat lucruri atunci care, pentru cei de azi, sunt greu de suportat.

Credeți că Europa, primind azi mulți imigranți, ar putea da dovadă din nou, la un moment dat, de manifestări extremiste?

Cee ce cred, este că astăzi ar trebui ca personalitățile politice să aibă mult mai mult curaj, la fel cum a avut Generalul de Gaulle în 40, 41. În Europa de azi ar trebui să existe voci, voci curajoase, care să reamintească principiile umanității și ale moralei publice, pentru că astăzi este o lipsă totală de voci puternice care să amintească de etică. Azi, când în Europa vin refugiați, care vin pe mare în condiții foarte grele și bat la ușa noastră, este un principiu moral să-i primim și să le acordăm ajutor, ceea ce s-a întâmplat și cu francezii care au plecat din calea germanilor în 1940 și au fost bine primiți în Spania.

Există principii care nu se discută, că dacă cineva vine pe mare în condiții de moarte, trebuie să-l primești. În afara de Angela Merkel, nu prea mai există astfel de voci, nici președintele Macron nu este o voce... Croația, Ungaria, Italia resping refugiații, își închid granițelele și atunci apare întrebarea ce sens mai are UE, dacă fiecare țară își închide granițele, ce sens mai are viața noastră în comun, pentru că trăim cu toții la un loc, cu o morală comună, cu o etică comună, dar care iată, nu este valabilă în momentul în care trebuie să îi primim pe alții care sunt în impas.

Lionel Duroy

Eugenia, care dă titlul cărții, este o femeie. Nu am simțit nicio secundă că această carte a fost scrisă de un bărbat...

Cred că în fiecare bărbat există o parte de feminitate și eu am preferat mereu în viața mea compania femeilor mai mult decât pe cea a bărbaților. Am scris vreo 20 de autobiografii ale unor persoane cunoscute, dintre care 17 sunt femei și 3 bărbați. Cu bărbații este mai complicat, pentru că ei trebuie să vă explice în primul rând cât sunt de importanți, de aceea nu prea îmi place să frecventez bărbați, în timp ce femeia are o sinceritate imediată mult mai mare și, când vorbește despre viața ei, vorbește despre lucrurile profunde și nu se apără cum se apără bărbații. Am câteva prietene bune pe care le apreciez pentru spiritul lor, de aceea a scrie din perspectiva unei femei mi s-a părut mai interesant decât a scrie un roman pur și simplu.

Când scriu, nu am un plan, nu știu dinainte cum o să fie cartea mea, romanul începe să existe exact când încep să scriu. Pentru că în viață nu am avut plăcerea de a fi femeie, mi-am spus că pot să fac asta în timpul scrierii acestei cărți, ca să am și cealaltă privire pe care în viața de zi cu zi nu o am. 

Scrierea „Eugeniei” mi-a permis să explic felul de a fi al unei femei. Cum se îndrăgostește, cum se trezește în ea conștiința lucrurilor și a întâmplărilor istorice, cum devine o mare militantă, o mare rezistentă, deci a fost o mare bucurie pe parcursul acestui an cât am scris Eugenia, să mă trăiesc ca pe o femeie.

De ce acest nume?

Doamna aceea despre care v-am vorbit mai devreme, pe care am întâlnit-o la Institutul Francez la Iași și care a plâns când am povestit despre pogrom, este cea care mi-a sugerat acest nume. Am revăzut-o de mai multe ori după episodul de la Institutul Francez și, într-o zi am rugat-o să-mi alcătuiască o listă de prenume din anii 30. Ea mi-a făcut-o, dar multe dintre prenumele acelea nu se mai folosesc azi. Între ele era și Eugenia.

Îmi place mult Eugenie din franceză și îmi pare rău că nu am dat acest nume niciuneia dintre fetele mele, deci când am auzit Eugenia mi-am spus că acesta va fi prenumele eroinei mele.

Lionel Duroy

Vorbiți-mi puțin despre Mihail Sebastian. Ați spuns că ați citit jurnalul lui de câteva ori. De ce? Cu ce v-a impresionat această personalitate?

Am fost foarte impresionat când am citit Jurnalul lui Mihail Sebastian și în mai multe rânduri mi-am spus că aș fi putut scrie și eu aceleași lucruri. M-a impresionat pentru că gândea la fel ca mine în privința scrisului, în privința locului pe care îl ocupă acesta în viața lui. Apoi, melancolia lui care îmi aduce aminte de melancolia mea, fiindcă și eu sunt foarte melancolic și, și eu, ca și el am simțit că e foarte dificil să fii în viață, e foarte dificil să trăiești, așa că am citit și recitit Jurnalul lui Sebastian care este tot subliniat. Toată acestea dificultate de a se exprima în scris exista și la el, și la mine. Ceea ce m-a mai apropiat de el a fost felul în care l-au cutremurat relațiile amoroase. Sebastian este foarte sincer în jurnalul lui. Eu cred că nu se gândea vreodată că acesta va fi publicat, pentru că vorbește în el despre lucruri foarte personale care țin de intimitatea sa de bărbat, de sexualiatea lui, de privirea asupra femeilor și mai este ceva... acest triunghi amoros în „Eugenia”. Ea îl iubește pe Mihail Sebastian, Sebastian o iubește pe Leni Caler și este exact ce cred și eu despre realațiile din viață și anume că va exista mereu o neînțelegere amoroasă, că niciodată nu ne aflăm în locul bun într-o relație. 

Citeste mai mult pe cristinastanciulescu.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Olguța Totolici

Despre soția lui Dan Barna opinia publică a aflat relativ recent, în momentul în care candidatul la președinție și-a făcut publică averea, iar în dreptul soției câștigurile erau „ascunse”, ca urmare a unei clauze de confidențialitate semnate cu firma la care aceasta lucrează. Intrigată, am dorit să o cunosc pe doamna în discuție, ca să aflu direct de la sursă cine e și „câte parale face”.

Citește mai mult

Marius Manole/Foto: Alexandra Pandrea

„Cred că aș pleca de la educarea profesorilor, de la a-i face ei să înțeleagă că sunt foarte importanți și că trebuie să aplice o altă metodă, nu pe cea pe care o știm noi de demult, cu rigla peste mână, cu învățatul cuvânt cu cuvânt din carte, cu învățatul comentariilor”, spune actorul Marius Manole. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult