Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Cât a plătit Rahim ca să ajungă în Europa. Criza refugiaților, dintr-o cu totul altă perspectivă

Întâi câteva cifre: pe 20 iunie, Agenţia ONU pentru Refugiaţi a estimat la 65,3 milioane numărul de refugiaţi şi persoane deplasate intern în 2015, cu 15 milioane mai mulţi decât în 2014. 

Mai mult de jumătate din ei (54%) vin din trei ţări : Siria, Afganistan şi Somalia, în această ordine. O organizaţie care se ocupă cu solicitările de azil pe teritoriul Turciei înregistrează o creştere importantă a numărului de afgani: de la 15.652 în 2014, la peste 63.000 în 2015. 

În primele cinci luni ale lui 2016, în Belgia numărul de solicitanţi de azil afgani îl depăşeşte pe cel al sirienilor cu o diferenţă relativ mare (19,46% din numărul total de solicitări, faţă de 14,26% pentru sirieni). În Germania, numărul solicitanţilor de azil afgani s-a dublat în 2015 faţă de anul precedent.

Afganii părăsesc o ţară al cărei război s-a şters în ultimii ani de pe agenda publică, eliminat de probleme mai presante pentru comunitatea internaţională. Dar Afganistan a suferit de o formă sau alta de război încontinuu în ultimii peste 30 de ani, astfel că întrebarea care se pune nu e de ce pleacă afganii, ci de ce pleacă aşa de mulţi în ultimii câţiva ani.

Întrebarea a fost formulată de multe ori, şi răspunsurile – în rapoarte, analize şi articole de presă-, indică acelaşi tablou jalnic care nu mai miră pe nimeni: situaţie economică dezastruoasă ca urmare a instabilitatii şi corupţiei omniprezente, lipsa locurilor de muncă, prezenţa crescută a talibanilor în teritoriu, corelată în mod tulbure cu apariţia unor elemente ISIS, infrastructură şi servicii de bază aproape absente. În general situaţia în Afganistan rămâne „problematică”, cuvânt neutru, care nu angajează ţările primitoare la nimic. Din 2015 afganii în bejanie sunt consideraţi „migranţi economici” în Uniunea Europeană şi vor fi mult mai rar eligibili pentru azil. Decizia, sau mai degraba tendința, fiindcă „migrant economic” nu e o categorie legală, ci un termen politic larg, se bazează pe informaţii statistice şi mai ales pe definiţia din ce în ce mai echivocă şi politizabilă a conflictului modern.

Datele statistice arată într-adevăr o creştere a indicatorilor dezvoltării umane în perioada 2001-2013, evoluţie modestă în ansamblu, dar răsunătoare între 2002 şi 2010, când, imediat după înlăturarea rapidă şi aparent eficace a talibanilor, eforturile de reconstrucţie s-au cuplat cu un optimism, chiar un idealism luminos, care traversa toate straturile populaţiei.

Afganistan o lua atunci de la zero: totul urma să fie creat, de la instituţiile fundamentale ale statului la infrastructură şi servicii publice: sănătate, educaţie, transporturi, servicii poştale etc. În aceeaşi perioadă fluxul migrator era inversat faţă de azi: refugiaţii afgani din Pakistan şi Iran (cca 1.700.000 şi, respectiv, 1.000.000), plecaţi în valuri succesive începând cu invazia sovietică din 1979, se întorceau în număr mare mânaţi de aceeaşi încredere în viitorul ţării.

După 2006, când talibanii s-au regrupat şi au început să avanseze teritorial din zonele de la graniţa cu Pakistan, tendinţele de creştere s-au mai estompat, dar nu s-au inversat. Impulsul optimismului de la începutul anilor 2000 era puternic şi se simţea mai ales în zonele urbane, unde modernizarea în sectorul serviciilor continua. S-au înregistrat progrese constante (nu spectaculoase) în educaţie, mai ales a fetelor, scăderea mortalităţii, igienă şi sanitaţie şi, pe ici pe colo, în producţia agricolă, mai ales a unor produse specifice ca fructele şi şofranul. Pe scurt, motivele concrete pentru emigraţie nu au dispărut nici pe departe, dar datele statistice arată că ţara nu a regresat în linii mari; dacă patternurile de migraţie reflectă starea reală a dezvoltării unei ţări, fluxul din Afganistan ar fi trebuit să rămână în general constant sau poate să crească uşor. Dar valurile de migranţi afgani s-au umflat considerabil începând cu 2013. Care ar putea fi cauzele?

O consecinţă a globalizării

Să luam un exemplu: în 2001, la 19 ani, Rahim era refugiat în Karachi, Pakistan, împreună cu surorile lui. Un frate de la Londra reuşeşte să le trimită bani pentru paşapoarte false şi plata unui ghid (agent, cum îi numesc ei) care să le organizeze călătoria. Ruta nu pare logică: cu avionul din Pakistan în Malaezia, pe urmă cu autobuzul din Malaezia în Thailanda (pentru că la ambasada britanică de acolo se obţine mai uşor viza pe un paşaport fals, din motive asupra cărora se poate specula) şi de acolo cu avionul la Londra. În total, 9.000 dolari de persoană, pentru care fratele lui Rahim, proprietar de mici magazine de colţ, a plătit mult timp la diferiţi creditori.

Aventura n-a avut noroc: prinşi de 9/11 pe teritoriul Malaeziei, Rahim şi surorile lui află că istoria se amestecă în planurile lor de călătorie - vizele britanice pentru afgani sunt îngheţate pe o perioada nedefinită. Cei trei se trezesc singuri şi fără agent într-o ţară nesemnatara a Convenţiei din 1951 şi care deci nu acordă azil sau statut de refugiat nimănui, fie şi musulman, ca religia oficială a Malaeziei (să remarcăm rapid că Iran, vecin cu Afganistan şi primitor a peste un milion de refugiaţi afgani începând din 1979, a aplicat o politică foarte diferita noilor veniţi: a introdus o „carte albastră” pentru refugiaţii afgani care le dădea acces la educaţie gratuită pentru copii şi adulţi, la piaţa de muncă şi chiar subsidii la combustibil şi alte facilităţi, toate în virtutea ajutorului reciproc pe care îl presupune apartenenţa la Islam, însă acest tratament generos a durat doar până în 1992; de asemenea Pakistan, nesemnatar al convenţiei şi protocolului asupra refugiaţilor, ca majoritatea ţărilor musulmane, menţine în continuare pe teritoriul lui cel mai mare număr de refugiaţi afgani). Surorile lui Rahim au decis să folosească restul de bani care le rămânea ca să se întoarcă la Karachi, pe teren cunoscut. Rahim a rămas în Malaezia până în 2011, când s-a căsătorit prin procură cu o afgană cu cetăţenie belgiană şi a venit la Bruxelles. Odiseea unui afgan care voia să vină în Europa în 2001 a durat zece ani.

Surorile lui, între timp întoarse în Afganistan cu valul de repatriaţi din Pakistan, au hotărât de curând să vină în Europa, ca mulţi alţi afgani. Decizia pare să fie mai grea decât punerea ei în aplicare. După spusele funcţionarilor afgani, dacă ţi s-a urât să trăieşti la Kabul, e suficient să întrebi la prăvălia de la colţ pe unde să o iei că să ajungi la primul birou neoficial de emigraţie, care de obicei e la câteva sute de metri de oriunde te afli în oraş.

Business-ul e serios: sumele plătite agenţilor sunt blocate de nişte actori neutri, de obicei birouri de transferuri hawala (sistem musulman informal de transferuri financiare). Pentru că membrii unei familii nu pleacă toţi deodată, în caz că migranţii nu ajung la destinaţie, banii sunt recuperaţi de restul familiei, rămas pe loc. Astfel se evita situaţiile ca cea în care au rămas Rahim şi surorile lui în Malaezia, fiindcă agentul lui nu fusese plătit să prevadă căderea turnurilor gemene. Migranţii sunt mereu în contact cu familiile lor de-a lungul călătoriei şi, în momentul în care vine primul apel de la destinaţie, banii sunt deblocaţi.

Ca orice piaţă competitivă, preţurile scad odată cu multiplicarea ofertei: surorile lui Rahim, acum cu soţi şi copii, au plătit 3000 de dolari de persoană. Preţurile variază mult în funcţie de „pachet”: puţinii care îşi permit să plătească 10-12.000 de dolari de persoană călătoresc cu avionul până la Teheran şi unii vin chiar cu vize Schengen până în Germania.

Durata călătoriei s-a redus enorm pe ruta Iran-Turcia-UE: surorile lui Rahim şi familiile lor au ajuns de la Kabul la Berlin în 13 zile.

Deci la întrebarea de ce valul recent de migranţi afgani e atât de consistent, un element de răspuns e legat de calitatea serviciilor oferite de reţelele specializate. Iar îmbunătăţirea serviciilor e direct legată de fenomenele importante ale globalizării: accesul aproape fantastic la tehnologia de comunicare – în Afganistan fiecare adolescent în şalvari, sărac, şomer şi neînscris la şcoală are telefon mobil şi sectorul telecomunicaţiilor are cea mai rapidă creştere în economia afgană. Populaţia, ca cea a tuturor ţărilor în curs de dezvoltare, e avidă de conectivitate, fiindcă e cea mai ieftină soluţie pentru a simţi că faci parte din lumea în mişcare. Rămâne de studiat care e rolul reţelelor Facebook în propagarea visului european, prin vehicularea aspiraţiilor şi modelelor de succes (care de cele mai multe ori sunt pure minciuni, si deceptia noilor-veniti intr-o Europa neînduplecată si unde nu plouă cu bani e o altă poveste). Deocamdată, e sigur că accesul la Internet a produs o mutaţie ireversibilă în percepţia afganilor asupra distanţelor fizice şi culturale care îi despart de restul lumii: Internetul a creat iluzia că Europa nu e atât de departe; cu ajutorul tehnologiei de comunicare şi GPS, iluzia s-a transformat în realitate.

Îți recomandăm

Model de reconstrucţie falimentar

Afganii pe care i-am întrebat sugerează şi o altă direcţie pentru a înţelege exodul actual, oarecum paradoxală. Oamenii au mai mulţi bani. Sau, nu chiar același lucru, mai mulţi oameni au bani, suficienţi ca să îşi permită să plătească agenţii.

Pe de o parte, cei ajunşi în Europa în anii ‘90 şi imediat dupa 2000 au început să adune puțin cate puțin, din mici comerţuri, joburi la spălătorii auto şi şaormerii, ca să-şi aducă restul familiilor din ţară. Pe de altă parte, prezenţa trupelor străine în Afganistan şi modelul de reconstrucție şi dezvoltare impus ţării au creat un mini-boom economic extrem de fragil şi care s-a spart ca un balon de săpun odată cu retragerea militară. Afganistan (şi Irak, de altfel) a fost teatrul unui experiment masiv legat de natura intervenţiei americane şi NATO şi de întreaga maşinărie de securitate şi reconstrucţie care se poate numi, parafrazând formula in uz pentru alt behemot, complexul militar-economic.

Modelul de dezvoltare propus Afganistanului de comunitatea internaţională a presupus de la început (din 2001, după căderea talibanilor) implicarea militară majoră în procesul de reconstrucţie. Astfel, pe lângă rolul de combat şi stabilizare, maşinăria militară internaţională s-a ocupat de constructii, infrastructură şi alte proiecte de dezvoltare prin aşa-numitele PRT (Provincial Reconstruction Teams), care administrau în mod direct sumele colosale vărsate de donatori, în general ţările occidentale bogate, fără vreo dare de seama guvernului afgan. Afganistan era tratat ca un bolnav total incapacitat, pe lângă care mişună o echipă întreagă de medici şi asistente, care ştiu desigur ce trebuie făcut.

Complexul militar-economic, apoi marile agenţii de dezvoltare care s-au lipit de el încetul cu încetul, au fost criticate serios pentru practicile de contractare şi subcontractare cu iz rău de corupție.

Dincolo de aspectul moral îndoielnic al unei asemenea întreprinderi, reconstrucţia unei ţări devastate de război operată de actori militari alogeni pune o problemă economică pe termen mediu: în jurul ei se dezvoltă o economie dependentă de prezenţa străinilor şi a banilor lor. Odată cu retragerea trupelor străine din Afganistan a început să sece şi izvorul banilor pentru dezvoltare şi, după unele estimări, s-au pierdut 500 000 de joburi pentru afgani legate de imensul aparat militar-economic, acum dezintegrat. Afganii care au lucrat până în 2014 cu străinii -interpreţi, bucătari, agenţi de pază, şoferi, cercetatori de teren şi câte şi mai câte, şi-au pierdut locurile de muncă şi au revenit la obsesia lor veche : de a fi abandonaţi haosului după ce străinii care promit marea cu sarea se satură de Afganistan şi pleacă.

Psihologia joacă un rol şi aici. Tineretul afgan aştepta momentul 2014 cu speranţa şi convingerea că războiul se va încheia odată cu plecarea trupelor şi ţara, aşezată pe şinele corecte, îşi va continua reconstrucţia şi modernizarea bazându-se din ce în ce mai mult pe solutii proprii. Dar din motive complexe, nici războiul nu s-a terminat şi nici solutii noi n-au apărut. Piaţa imobiliară a căzut, numărul şomerilor a explodat şi guvernul afgan e paralizat în faţa provocărilor enorme care îl aşteaptă. Totuşi, cum spuneam, în termeni absoluţi situaţia nu e mai rea decât era în 2001-2002, ba dimpotrivă, mulţi indicatori sunt pozitivi, de exemplu creşterea economică aproape constantă a ţării (pentru că s-a pornit de la zero). Pe scurt, spun statisticile, viaţa afganilor e grea, dar nu imposibilă. Ţările europene au justificări obiective când trimit înapoi afganii în faimoasele repatrieri „voluntare”. Afganistan se confruntă cu nenumărate probleme, dar nu îi lipsesc resursele. Un singur lucru nu indică statisticile – afganii au pierdut speranţa, resursa cea mai importantă a unei ţări.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ok, o analiza pertinenta facuta in baza unei documetatii solide, atat la nivel macro cat si la nivel "uman". Dar care este scopul acestei analize ? Fara indoiala doamna Serbanuta este foarte calificata si nu scrie din stele, dar de ce m-ar interesa pe mine, romanul, de soarta afganilor refugiati ? Fiindca sunt necajiti ? Well too fucking bad, pe mine durerile mele ma dor cel mai tare, nu durerile unui afgan care a fugit din Kabul in Berlin, in loc sa puna umarul si creierul la reconstructia tarii sale. Poate se va intoarce din Berlin vreodata si va aplica modelul german in Afganistan. Asta ar fi singurul happy end for everyone. Sper ca nu incearca tinara analista sa apeleze la corzile noastre sensibile, ca s-ar putea sa le gaseasca tocite.
    • Like 0
  • check icon
    Tânăra analistă pare într-adevăr informată. Mi-ar plăcea să cred că știe araba și/sau alte limbi din țările pe care le analizează. Adică, vreau să spun, îmi place să cred că este chiar analist pe zonă, nu o multifuncțională gen Mugur Ciuvică, Atotpriceputul I.
    • Like 1


Îți recomandăm

Olguța Totolici

Despre soția lui Dan Barna opinia publică a aflat relativ recent, în momentul în care candidatul la președinție și-a făcut publică averea, iar în dreptul soției câștigurile erau „ascunse”, ca urmare a unei clauze de confidențialitate semnate cu firma la care aceasta lucrează. Intrigată, am dorit să o cunosc pe doamna în discuție, ca să aflu direct de la sursă cine e și „câte parale face”.

Citește mai mult

Marius Manole/Foto: Alexandra Pandrea

„Cred că aș pleca de la educarea profesorilor, de la a-i face ei să înțeleagă că sunt foarte importanți și că trebuie să aplice o altă metodă, nu pe cea pe care o știm noi de demult, cu rigla peste mână, cu învățatul cuvânt cu cuvânt din carte, cu învățatul comentariilor”, spune actorul Marius Manole. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult