Ce am descoperit despre mine, după ce am terminat un maraton

sursa foto: Profimedia

Îmi aduc aminte când m-am hotărât să alerg un maraton. Mi-am zis că e ceva atât de greu, încât după o să fiu supraom. M-am chinuit să mă antrenez aproape un an. Am reușit. În 2009, am alergat primul și singurul meu maraton din viață.

Îmi aduc aminte cum m-am trezit a doua zi. Cu corpul plin de dureri. M-am rostogolit din pat. Nu doar că nu eram supraom. Mă simțeam distrusă.

Și am continuat să fiu eu. Nu se schimbase nimic. Mă dureau, mă enervau, mă plictiseau aceleași lucruri.

Credem că puterea înseamnă lucruri extraordinare

Impresionante. Vizibile. Cu public.

Dar cea mai mare putere e una foarte calmă. Uzuală. Ordinară.

O superputere de zi cu zi: aceea de a te putea conduce pe tine însuți.

Să îți iei gândurile de unde s-au dus și să le aduci înapoi. Să alegi să mănânci altceva sau să mănânci mai puțin. Să pui jos telefonul și să nu mai dai scroll. Să fii atent la cei din jur când vorbesc cu tine. Să îți dai seama când nu mai vorbiți.

Cât de mult stăm noi acum de fapt în tăcere unii lângă alții, cu capul în ecrane, nu? Și nu ne dăm seama.

Cea mai mare putere în viață nu e să faci ceva excepțional câteodată.

Ci să poți să fii atent, calm, deliberat. Zi de zi. Nu doar la o cursă sau la un examen sau la un deadline.

Negocierea cu tine pentru putere

David Dack, atlet de anduranță, spune că alergarea e 10% cardio și 90% negociere cu vocea care îți cere să te oprești.

Exact asta am negociat și eu, ani de zile, pe traseele de alergare. Dar de fapt asta e ce negociem cu noi pe traseele de viață.

Am reluat alergarea la 5 ani după maraton. Atât mi-a luat să accept că nu am devenit supraom. Și să înțeleg că procesul în sine de alergare era antrenamentul meu de putere. Nu maratonul de la final.

Alergarea îmi dădea momente de atenție. Îmi antrena răbdarea. Îmi calma mintea. Mă făcea să respir profund. Să fiu atentă la corp. Să îmi conștientizez gândurile, pentru că eram fără ecrane și mă ascultam.

Am mai alergat ani de zile ca o formă de meditație și de antrenament al minții mele. Și mintea mea a devenit tot mai puternică.

Cum îmi antrenez puterea de a fi prezentă

Acum nu mai alerg. Corpul meu vrea altceva.

Dar puterea de a fi prezentă, atentă, intenționată tot am nevoie să o antrenez zilnic. Și am înțeles că avem nevoie de repetiții de putere personală.

Folosesc practici de meditație, de respirație. Am un clopoțel de mindfulness dintr-o aplicație, care sună la fiecare 15 minute, ca să îmi amintesc să revin la mine. Am un moment de check-in cu mine în fiecare seară.

Și am o practică de a-mi gestiona starea, pe care am adus-o în echipa mea la începutul fiecărei întâlniri, ședințe, eveniment. Înainte să începem să vorbim, să rezolvăm și să reacționăm, conștientizăm pe unde mai suntem. Și ne exersăm această putere aparent simplă, dar radicală: să ne întoarcem la o stare bună, să revenim aici și acum din trecut, din viitor, din altă parte.

Aceasta este superputerea secolului 21: să ne putem gestiona mintea, într-o lume care o vânează non-stop. Furată, sedusă, asaltată în fiecare zi.

Și aceasta, ca orice altă putere, trebuie antrenată zilnic. Nu la maraton. Zi de zi, pe drum.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp