Foto: Getty Images
Primul meu contact cu Bucureștiul a fost unul pozitiv. Deși aveam accent de moldovean, nu am simțit că-și bate cineva joc de mine. Poate pentru că eram sociabil și prietenos. Aveam 17 ani și eram în anul întâi de facultate. Am plecat din provincie ca să învăț și să fac un ban, să nu mai depind de părinți.
Am început cu ore de noapte pe la supermarketuri, unde pe la 6 dimineața deja vorbeam singur la cât de obosit eram. Am continuat cu mici joburi secundare de câte o zi sau două la cărat, împachetat sau orice se mai nimerea, doar să strâng și eu ceva de cheltuială.
De departe, cel mai profitabil a fost cu meditațiile. Eu am fost un elev extrem de norocos atât la bacalaureat, cât și la capacitate, încât am prins anii cu subiectele mai ușoare. Am reușit să iau 10 curat la ambele. Fără contestație. Acest gând m-a încurajat să încerc să meditez și eu la rândul meu.
Diriginta mea din liceul militar mă învățase cum să abordez unele probleme și să-mi dau seama cum să pun întrebările simple precum „de ce?”, „cum?”, „cât?” sau „în ce condiții?"
Toate aceste tehnici le-am folosit cu elevii mei și chiar pot spune că am făcut treabă rezonabilă. La început am avut câteva rezultate încurajatoare. Îmi amintesc că am reușit să aduc un copil de 4 la 7, am ajutat o fată să ia 9 la capacitate și am făcut meditații la clasa a cincea cu un băiețel cu autism, acesta fiind clientul meu preferat. Îmi plăcea să fac meditații și pentru că învățam foarte multe despre mine. Învățam să am răbdare, să ascult, să încerc să gândesc cu mintea elevului, să-l iau pe toate părțile pentru a ști cum să-i explic, astfel încât să înțeleagă de ce a greșit.
Fac asta și acum, încă fac meditații pentru că vreau să nu pierd aceste skill-uri pe care mi le-am dezvoltat.
Dând meditații, am identificat două mari handicapuri la nivel uman atât din partea elevilor, cât și din partea părinților. Încep mai întâi cu părinții. Din experiență, părinții tind să creadă că dacă dau bani pentru meditațiile copilului lor, automat acesta va căpăta cunoștințe. În mod normal, așa ar veni schimbul, tu-mi dai bani, eu îți fac deștept copilul. Tot acest proces se poate realiza cu succes dacă intervin și alte variabile: dorința copilului de munci și grija părintelui cu privire la temele pentru acasă sau un interes mai crescut pentru activitatea lui școlară. Degeaba facem noi două ore de meditații vineri dacă până cealaltă vineri tu n-ai mai văzut un caiet.
De la sine înțeles că nu se mai prinde nimic. Ce ar putea face părinții? Un plan de studiu pentru copilul lor și bineînțeles o bună comunicare cu meditatorul. Eu mereu țin să vorbesc cu părinții copilului după fiecare ședință, încât să fie și ei la curent cu ce am făcut în ziua respectivă și cum evoluează copilul lor.
Din partea elevilor marele handicap este că aceștia nu reușesc să pună întrebări. În societatea în care nu ai voie să greșești, în care nu ai voie să încerci de o mie de ori ca să-ți iasă o dată, inevitabil că, în mintea sa, copilul va nutri senzația de vină că nu știe, astfel preferând să mintă că a înțeles decât să nu întrebe că n-a înțeles și eventual să i se mai explice o dată.
Dacă sunteți profesor și citiți asta, gândiți-vă dacă vreodată ați râs de un elev că a pus întrebări, oricât de stupide, doar pentru că nu a înțeles lecția.
Purtăm acest handicap în spate de mulți ani. Dacă scăpăm de el, e foarte probabil ca rata analfabetismului funcțional din România să scadă mai mult decât ne-am aștepta. Când un elev citește, dar nu înțelege nimic din ce scrie acolo și nici nu întreabă de frica de nu fi judecat, e foarte puțin probabil să mai priceapă vreodată.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.