Ce bogați eram, când eram săraci!

Foto: Getty Images

Postul Crăciunului era un timp al miracolelor.

Mama ne învăța să cântăm colinde, în timp ce țesea la stative și pe noi, fetele mai mici, ne punea să depănăm sculuri de lână pe vârtelniță. Bătaia cea mare era cine să facă „țegi” cu sucala, căci toate am fi vrut să ne jucăm cu lădița aceea fermecată - o jucărie a copilăriei noastre - la care puneai o bucată de tulpină de soc, scobită de măduvă, pe un fel de fus, roteai rapid o roată de lemn și firul sfârâia adunându-se bogat pe țegea, pe care o lua mama apoi și o punea în suveică.

Pe surorile mai mari le primea mama lângă ea pe scândurică la stative și le învăța cum să pună fire pentru covor ales, cum să împingă suveica ca pe o zvârlugă zglobie printre firele de urzeală, cum să schimbe ițele și cum să bată cu vatala.

Mereu era pe vatră o oală mare cu borș de fasole să ajungă pentru toți. Mirosea în casă a rai, când pe plita încinsă întindea mama un covor de scrijele... Oricine intra în casă era întrebat, dacă vrea mâncare. Nici un țăran român nu se considera atât de sărac, încât să nu aibă un blid de borș pentru cel ce intra în casă de pe drum.

Tata se ducea la pădure. Uneori lua cu el pe unul din frații mai mari. Veneau înghețați acasă și cu țurțuri de promoroacă brodați de ger pe marginile hainelor, pe căciuli, pe sprâncene.

Robotind pe lângă casă, băieții îl urmau pe tata, ca niște copii în miniatură și îl rugau să îi învețe să strige la capră sau la urs. Mereu îl cicăleau să le facă tobe. Și gătea tata treaba ajutat de băieții, ce fugeau iute-iute, cu gândul că vor termina treaba și se vor ocupa de lucruri cu adevărat importante, și să dea fân jos din pod, și să facă cărări prin omăt spre saivanul oilor, și să scoată apă din fântână adâncă de șaptesprezece metri, cu care adăpau toate animalele, și râneau în grajd, și mulgeau vaca, și crăpau lemne și le cărau...

Și apoi... începea treaba serioasă.

Făceau o veșcă dintr-un lemn special, ce se putea îndoi ușor. Pe o parte, ce venea în interior, făceau crestături mărunte, ce ajutau lemnul să se curbeze. O îndoiau până devenea un cerc. Prindeau capetele cu scoabe și obțineau cercul pe care trebuia întinsă pielea. Legau sârme sub formă de spițe în mijlocul cercului. Pe sârme înșirau bucăți de tablă ce trebuiau să sune ca niște zurgălăi. Scoteau o piele de vițel pusă la „dubit”, o întindeau strașnic pe veșcă, ca să sune bine, băteau ținte mărunte să o prindă de scheletul de lemn. Și lucrând tata cu băieții, tot grajdul răsuna de râsul lor și de glasul inconfundabil al tatei, ce își învăța pruncii, să strige la capre.

Într-o astfel de iarnă i-a învățat tata - creând-o, bineînțeles - cea mai frumoasă strigătură auzită vreodată la Mălini:

Puiul tatei să crești mare,

dar pe vârful Stânișoarei,

pe aripa de la vale,

unde dă lupul târcoale!

Puiul tatei să bei apă

de la crucea cea de piatră.

Munții țăți să nu-ți ajungă

din Runc în Poiana Lungă!

Bietul tata, punea într-o strigătură de Anul Nou toată viața lui pe munți și iubirea pentru ei. Făcea dintr-o strigătură testamentul lui de cioban și de tată. „Crucea cea de piatră” din strigătură e „Crucea talienilor” despre care vorbește Mihail Sadoveanu în „Baltagul”. Tata o ținea minte dinainte de război, când era un copil pe munți, căci a fost distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial de bombardamente. Tot din timpul războiului am auzit o poveste despre tata.

...

Curaj nebun…

(Poveste auzită la priveghiul tatei de la un om din Mălini...)

Era în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Tata avea vreo nouă ani. Ne ocupau rușii și românii deja știau despre ei că împușcă orice animal ieșit în cale și îl mănâncă. Nemții se purtaseră altfel; cumpărau mâncarea și animalele de la țărani.

Bunicul meu – tatăl tatei - tocmai se întorsese de pe front; fusese lăsat la vatră. Bunicul și tata erau pe munte, la Mălini, cu stâna. Bunicul a ascuns oile și i-a cerut tatei să ascundă cât mai adânc în desișul pădurii porcii ca să nu îi găsească rușii ce înaintau spre munți pe Valea Suhei spre Văleni. I-a ascuns tata cât de bine a putut, dar porcul nu e ca oaia să stea liniștit într-o poieniță, așa că au luat-o la fugă unul după altul guițând, drept spre marginea pădurii, spre drum, unde era calea rușilor și bătaia puștilor lor. Probabil că și tata îi scăpase din ochi jucându-se prin pădure și acum fugea cât putea după ei. A trecut și el și porcii în fugă pe lângă bunicul, ce i-a strigat furios:

-Să te văd ce dracu ai să mai mănânci, dacă nu i-ai putut păzi!!

Tata a țâșnit ca o săgeată, a sărit pe spatele unui porc, și-a încleștat mâinile de urechile lui să nu cadă și porcul a fugit înnebunit, spre locul unde erau rușii cu puștile pregătite, cu tot cu tata călare pe el. Ținteau deja, căci auziseră guițatul porcilor. Aveau degetele pe trăgaci. Mai aveau nevoie de o singură secundă să poată trage bine în țintele în mișcare.

-Nu trageți! E un copil călare pe un porc! a strigat comandantul rușilor și toate puștile au coborât în jos. Tata cu tot cu porci a dispărut în altă parte a pădurii, dar înainte de asta l-a auzit pe rus spunând: Nu te teme, copile! Nu o să tragă nimeni!

Oare ce o fi zis bunicul!?... A fost fericit de felul cum i-a salvat copilul porcii!?...

...

Ce sever era și ce se înfuria tata, când băieții nu strigau bine și îi certa:

- Nu ai oleacă de hiț în tine! Strigă din inimă, nu ca un mucegai! Apoi repeta tot el cu glas ce făcea să se cutremure podul șurei. După el încercau iar timid băieții, dar nu îl puteau egala pe tata. L-au egalat la strigat de-abia când au ajuns și ei la rândul lor bărbați. Au mersul lui, au vocea lui inconfundabilă. Niciunul din copii nu are talentul tatei la povestit, la darul de a crea expresii fenomenale, la spontaneitatea la replică.

...

Să vă spun o mică povestioară despre stilul tatei de a certa și de a da replică.

Un om ce nu avea nicio treabă cu ciobănia și-a propus să devină stăpân de stână și află tata despre asta. Când l-a întâlnit i-a zis:

- Măi, omule, tu cauți țâța oii între coarne și vrei să fii cioban!

...

Mirosul acela de scrijele, țurțurii de la geam, gerul năprasnic ce făcea să pocnească crengile copacilor, răsunetul tobelor peste sat, glasurile de tineri, ce repetau tot postul urături și strigături pentru noaptea de Anul Nou, zgomotul făcut de vatală, cu care adormeam, căci mama rămânea mult după ce noi, copiii, adormeam, să mai lucreze, făcea ca timpul să fie altfel și mie să îmi fie dor de acel timp, pe care l-am pierdut definitiv.

Miracolul din casa noastră era în fiecare casă de țărani români. Mamele țeseau și învățau fetele colinde. Tații le făceau tobe băieților și îi învățau strigături.

Tata a murit. Mama are și acum stative în casă. Nu poate trăi fără asta, deși de-abia mai poate bate cu vatala. Dar tobe nu mai aud răsunând peste sat... Nici strigături... Nici veselie...

Ce bogați eram, când eram săraci!