Ce e ţara? O plapumă care trebuie să acopere picioarele tuturor

(Foto: Guliver/Getty Images)

Pe când încă mai aveam datorii de plătit tablei înmulţirii, vara era cel mai frumos anotimp. Nu pentru că aş fi făcut diferenţa între mersul pe bicicletă şi datul cu sania, amândouă aduceau la fel de multă bucurie, ci pentru că eram împinsă pe tavă bunică-mii. Nu aveau părinţii mei concediu, câtă vacanţă aveam eu! Bunicii mei locuiau la marginea Sucevei, în, pe atunci neabandonatul ghilotinei vremii, Iţcani, în unul dintre cele trei blocuri de doar două etaje şi încălzite cu sobe cu lemne, construite special pentru familiile ceferiştilor, nas în nas cu gara. O gară de care atunci era, încă, nevoie. Între timp munca grea şi-a făcut bocceluţa şi a plecat unde-a văzut cu ochii. La blocuri, primele şi ultimele din mahala, unii, mai ataşaţi de sofisticăreli îl numesc cartier, erau destul de mulţi copii. Eu şi părinţii mei locuiam la mică distanţă, la casă, printre bunici cu nepoţi născuţi în depărtări. Trebuia să fug de acasă, ca să nu mă joc singură, fratele meu fiind prea mic pentru ideile mele, drept care eram mai mereu pedepsită, dar şi răsfăţată de vecini, de cei cărora le era dor.

Nu există fericire mai mare a copilăriei decât să ai un râu, musafir zilnic, la porţile dosnice ale grădinilor. Şi nici un coşmar mai mare pentru părinţi şi bunici. Deşi ni se interzisese tuturor să mergem singuri la scăldat, fără un adult care să ne supravegheze, stăteam în faţa blocului atât cât ne simţeam priviţi. Când borşurile şi tocăniţele îşi cereau drepturile, ne luam şi noi tălpăşiţa. Pentru o astfel de escapadă, criminală, căci fusese premeditată, am pus laolaltă tot mărunţişul din buzunare, bani subtilizaţi din buzunarele cuierelor, din puşculiţe, din împrumuturi de la părintele.

De câte ori treceam supăraţi prin faţa bisericii, şi exersam zilnic în faţa oglinzii mimica necesară, părintele ne strecura câte un leu în palmă. Cu banii strânşi am cumpărat un salam de vară, un baton întreg, se anunţa o zi cu adevărat burgheză, chiar dacă sub soare socialist, şi pâine neagră. Şi am fugit la râu. Ne-am bălăcit cât ne-am bălăcit, hainele ni le aranjasem frumos, pe tufele luxuriante ale luncii, să nu poarte urmele depravării exuberanţei noastre, căci ne temeam oarecum, deşi naiv, de întoarcerea acasă, până ni s-a făcut foame. Unul dintre băieţi, căruia maţele îi urlau deja obidite, şi-a suflat nasul pe batonul nostru, al tuturor. Degeaba l-a spălat după aceea în râul în care îşi făceau nevoile, pe lângă noi, vitele megieşilor şi fabrica de in, nu mai rămăsese niciun imbold în noi, nici măcar să gustăm. Ne-am ostoit foamea cu pâinea neagră, blestemându-l cu vorbe furate de la adulţii de-acasă. Aşa ne-a găsit bunică-mea, care nu venise singură, ci a pus umbră peste noi croind aerul, demonstrativ, cu o nuieluşă, ameninţările punându-ne motoraşe la călcâie.

***

Peste ani aveam să dau iar ochii cu pilda acestei întâmplări, mai întâi la vârsta curiozităţilor idilice, când până şi cele mai vânjoase şi mai sănătoase creiere se prăjesc puţin la focul, cel mai dificil de dat la mic, al dragostei. Visam mergând, visam plimbând. Trecătorii care nu reuşeau să se teleporteze, la timp, de pe aleile parcurilor centrale, erau întâmpinaţi, la ora fericirii, de un comitet de pirande (ştiu că pot fi acuzată de rasism, dar e purul adevăr, aş fi vrut să pot spune că erau două nemţoaice, dar nu ar fi adevărat), colorate, vesele, gata să „gâcească” oricui viitorul, chiar şi pe firimituri, cu copii atârnaţi de spate, de fuste, de sâni. Trimiteau în lumea ta, oricât ţi-ai fi impus s-o păstrezi circumspectă, zâmbete care te pişcau de obraji. Nu cereau niciodată bancnote mari, de 100 de lei, erau dintre cele cu bun simţ, lucrau numai cu cele de 10 lei. În timp ce-ţi căutai vreo Marie prin arborele genealogic, scuipau pe bani sau îi ştergeau de locul acela pe care-l scoteau la plimbare fără chiloţi. Renunţai la tot, uneori cu strigături, de înjurat te înjurai mai mult pe tine însăţi, căci, deşi trecuseşi prin atâta şcoală, tot mai găseai timp să faci pe-a proasta.

***

Acum obiceiul a căpătat valenţe naţionale. Dintre noi s-au ridicat unii mai bravi, care au promis salam şi pâine sau o privire mai blândă spre viitor, dar ne-au lăsat tot fără bani şi numai cu pâine neagră pe suflet. Rămânem flămânzi şi păgubiţi, dar nu ţara e de vină, ea e spurcată de corupţi şi de lacomi, iar noi lăsăm ca toate acestea să se întâmple, ba mai cerem şi milă lui Dumnezeu.

Ne împopoţonăm cu straie moderne, cu discurs patriotic, dar vitele care ne-au mai rămas prin grajduri sunt costelive, iar tarlale năpădite de buruieni. Poate a venit timpul să punem cu mai multă seriozitate mâna pe ştampilele alea de vot, să ne deranjăm mai des aleşii pe la birouri, să le cerem socoteală şi să ne întoarcem şi la munca aia care sfinţea locul, 10% pentru țară, 90% pentru noi. Ca şi limba română, înzorzonată, modern, cu cuvinte potrivite mai mult siestei de la crâşmă, şi ţara vă cere hrană muncită şi bun simţ. Nu mai lăsaţi politicienii să vă scuipe în farfurii şi obligaţi-i, în caz de gripă, să-şi ţină batistele la nas!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp