Ce (mai) știe despre Revoluție generația care n-a prins-o

Foto Inquam Photos/Octav Ganea 

O adolescentă, elevă la un liceu din Timișoara, prezintă, la 18 decembrie 2019, un scurtmetraj despre începuturile revoluției în orașul în care s-a născut. Filmulețul l-a făcut împreună cu câteva colege special pentru ocazia la care-l prezintă. Vorbește englezește fără cusur, e dezinvoltă, mobilă, răspicată. În doar două-trei minute cât durează filmul, oricine e pe planeta asta, având sau neavând habar de revoluția română ar înțelege ce miză uriașă au avut acele câteva zile pentru țara în care au avut loc. Imaginile teribile ale Timișoarei acelor zile, pe care le vom mai fi văzut în anii de atunci, sunt dublate de o voce care vorbește despre neuitare și jertfă. Eroul filmului și eroul regizoarei adolescente e un mare rănit al revoluției de la Timișoara: tatăl ei. Ca ea, în aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din București, sunt o puzderie de elevi la diverse licee din țară: Craiova, Brașov, Pitești, Constanța, Caracal, București. Grupați în echipe de trei sau patru, toți au un cuvânt de spus în zilele acestea de aducere aminte. Fiecare echipă are de prezentat filmulețul pe care l-a pregătit despre Revoluția din 89 și despre libertatea dobândită de părinții lor atunci.

E greu imaginabilă diversitatea unghiurilor de vedere, maturitatea mesajelor și creativitatea minidocumentarelor despre care vorbesc. Gazda evenimentului „30 de ani de libertate”, ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii, domnul Andrew Noble e de părere că filmele ar trebui să beneficieze de o promovare largă.

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea 

Copiii aceștia cuceritori, implicați, fără trac umplu trei sferturi din aulă. Au dinainte, ca într-un savant dialog, la pupitrul de pe scenă, câțiva elefanți în strai omenesc. Probabil că foarte puțini dintre elevi își dau seama cu cine vorbesc de fapt. Toți elefanții din aulă vorbesc, la fel ca elevii, despre un singur lucru: despre propria experiență de la Revoluție și despre libertate ca proiect asumat. Într-un fel sau altul, toți elefanții vorbitori de pe scenă au cunoscut comunismul și manifestările sale delirante, au trăit, în stradă, momentele prăbușirii sistemului și au azi, rotundă, înțelegerea acelor clipe și a anilor grei care au urmat până la noi.

Închipuiți-vi-l pe Ion Caramitru explicând cum se juca Hamlet în anii ultimi ai lui Ceaușescu, apoi recitând, cu inflexiunile de atunci, monologul prințului Danemarcei și conchizând că, de fapt, nu revoluția lui a învins, ci cea a lui Sergiu Nicolaescu. 

Ion Caramitru/ Foto: Inquam Photos/Octav Ganea 

Copiii aplaudă frenetic, după care pun întrebări grele: „Ați vorbit de neocomunismul în care trăim. Cum scăpăm de el?” 

Foto: Inquam Photos /Octav Ganea 

Mai puțin emoțional, profesorul Bogdan Murgescu vorbește și el despre anii in urmă ai lui Ceaușescu, cu toate ororile lor, mai ales cele din registrul minor al vieții cotidiene. Copiii ascultă cu o curiozitate și mai ales cu îndârjire de care nu-i credeam în stare, cu imunitatea celor care nu au fost atinși, precum noi, cei născuți în comunism, de nevroza generalizată a acelor vremuri. În fine, ei nu au șocul s-o audă și s-o vadă simultan pe Irina Margareta Nistor, povestind despre cum se vizionau filmele cu Chuck Norris la orașe și sate, filme pe care dumneaei le traducea clandestin, devenind astfel una dintre vocile cele mai pregnante din RSR. 

Foto: Inquam Photos/Octav Ganea 

Dar elefanții românii nu sunt nici pe departe singurii mari cunoscători ai României. Pe Alison Mutler mi-o amintesc de la marile manifestații anticomuniste de după Revoluție. Corespondent Associated Press în România din 1988, doamna Mutler le spune copiilor cât de greu era să comunici cu exteriorul în anii din urmă ai regimului, chiar jurmalist străin fiind. Telefon cu operator internațional, telex, „linie” de internet în preistoria rețelei... apoi întunericul suveran, fantomele blocurilor în construcție, obsedanta Casă a Poporului.

Foto: Inquam Photos/Octav Ganea 

Copiii întreabă punctual despre importanța libertății de exprimare și despre cel mai mare neajuns al românilor. Doamna Mutler dă un răspuns greu, cât un verdict de țară: românilor le lipsește încrederea reciprocă. S-ar cuveni să lucrăm la un proiect de recâștigare a bunei credințe.

Foto: Inquam Photos/Octav Ganea 

Când a venit pentru prima oară în România, doamna Jessica Douglas Home și-a propus să le înlesnească oamenilor de știință români accesul la marile medii academice din Marea Britanie. O vizită la Constantin Noica a iscat, cu totul nebănuit până atunci, interesul Domniei Sale pentru satele săsești din Ardeal abandonate de locuitorii lor. Doamna Douglas Home fusese oripilată de ideea ceaușistă a sistematizării satelor și, după 1990, a vizitat satele săsești în salvarea cărora s-a implicat masiv odată cu înființarea Trustului „Mihai Eminescu”. Numai cine nu a trecut în ultimii douăzeci și cinci de ani prin zona Viscri, Sighișoara, Mălâncrav Alma Vii, nu știe cât de importantă a fost fundația condusă de Domnia Sa pentru punerea pe harta lumii a acestui patrimoniu inestimabil din inima României și pentu implicarea comunităților locale în salvarea propriilor bunuri. Pe ecranul din spatele scenei rulează fotografii din diverse stadii de refacere a unor case săsești. Cele mai impresionante rămân însă cele ale conacului Apaffy de la Mălâncrav (Malmkrog în săsește) care, din sediul ruinat al C.A.P.-ului a revenit la zilele de glorie de altădată.    

Apoi, ropote de aplauze după discursul legendarului jurnalist BBC din zonele de război din toată lumea, John Simpson, un tip absolut carismatic, care își povestește în treizeci de minute multiplele stagii românești, începând din 1978, cu arestări, interviuri clandestine, interviuri ratate. Din fiecare turnură de frază răzbate uriașa experiență a acestui absolvent de Cambridge care nu a ratat, de cincizeci și trei de ani de când lucrează pentru BBC, nici un eveniment de magnitudine mondială. Intrat în 22 decembrie în România dinspre Iugoslavia cu o mașină care s-a stricat pe drum, a făcut, cu toată echipa BBC, un autostop disperat ca să ajungă totuși la București și a încercat, mânat de pasiunea lui pentru cărți și încălcând de aceea codul de deontologie jurnalistică, să oprească tirul unui tanc îndreptat spre Biblioteca Centrală Universitară, fapt care i-a adus o țeavă de Kalașnikov la cap. Anunțul executării lui Ceaușescu l-a surprins vizitând kitschul de fapt sărăcăcios de la reședința dictatorului și, din lipsă de timp, a trebuit să redacteze știrea pentru BBC, pe genunchi și, ironic, chiar cu pixul lui Ceaușescu. Întrebările din public sunt pe măsura paradei oratorice a lui Simpson.

În fine, piesa de rezistență a zilei a fost intervenția celui mai bun și mai nuanțat cunoscător al spațiului românesc contemporan din afara granițelor țării și, după părerea mea, și dinăuntrul lor, profesorul Dennis Deletant. Autor al unei pletore de volume despre istoria recentă a României și profesor de română la School of Slavonic and East European Studies (University College London), domnul Deletant contractează pe viață ceea ce el numește „virusul benign” al României la prima sa vizită aici în 1969. Vreme de douăzeci de ani, profesorul revine ori de câte ori poate în țara căreia îi dedică întregul său interes științific până la declararea lui drept persona non grata de către regimul Ceaușescu, în 1988. Revine, pe o rută plină de peripeții, în primele zile ale Revoluției cu a doua echipă BBC: experiențele teribile din anii de dinaintea căderii dictatorului se perpetuează și în primele zile și săptămâni de confuzie paranoidă de după. 

Profesorul Deletant povestește oarecum distrat cum era să fie linșat într-un cartier bucureștean în care s-a dus să facă un interviu cu văduva unui erou și apoi împușcat în primele zile ale lui ianuarie în alt cartier. Dincolo de anecdotica personală însă, Domnia Sa nu scapă din vedere să arate care sunt consecințele majore ale Revoluției pentru istoria regiunii. Într-un dozaj savant de informație, intuiție și atenție la semnalele vieții românești, profesorul atrage atenția asupra derivei sistemului judiciar care, după treizeci de ani de la crimele Revoluției, reduce lista inculpaților la doar câteva persoane, un atentat evident la ideea statului de drept. Iată numai unul dintre motivele pentru care nu se poate renunța încă la MCV. Ca istoric, Domnia sa se arată perplex că autoritățile românești nu au reușit încă să clarifice misterul banilor Securității, când procedura internațională „follow the money” e atât de practicată azi. Profesorul explică, în același registru, de ce corupția generalizată este un pericol mortal pentru statele democratice. După un foarte scurt recul al sălii, încep să curgă, literalmente, întrebările. Spontaneitatea, inteligența, pregnanța și excelenta articulare a întrebărilor sunt uimitoare. Mă gândesc că asemenea întâlniri ale elevilor cu profesorul Deletant ar avea un impact masiv asupra felului în care societate românească se percepe pe sine. Atât de puternică e impresia de implicare a elevilor în discuții încât cearcănul meu moral devine evanescent. E, cred, cea mai luminoasă și mai dătătoare de speranță experiență pe care am încercat-o de la vizita Regelui în 1992. 

Colocviul acesta perfect a fost o inițiativă a Ambasadei Marii Britanii și a domnului Andrew Noble (el însuși cunoscător al României din 1983) și e cea mai bună dovadă a forței de penetrare a eticii lumii civilizate în această parte vitregită de lume. Cel mai bun semn că prietenii României moderne nu ne-au uitat și nu ne-au abandonat niciodată.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp