Ce ne lipsește. Cum traduceți pentru un străin care ne vizitează expresia românească „Doar la noi se poate așa ceva...”

Foto: Instalația Gaia realizată de Luke Jerram, amplasată în parcul Ioanid din București (Inquam Photos/ Octav Ganea)

De ar avea copiii puterea și capacitatea să transmită aceste gânduri părinților în anumite momente...

Ca adulți, și în special ca părinți, imprimăm atât de des, deși nu ne dorim, frici și limitări copiilor. Bineînțeles că avem și scuzele potrivite pregătite. Dar cum ar fi oare viața lor și viitorul comunităților și chiar al țării dacă nu am mai face asta? 

Cum ar fi să creștem o generație de copii încrezători, care nu cunosc limitele impuse de adulți? Cum ar arăta viitorul, dacă le-am permite să modeleze viitorul dupa chipul și asemănarea lor?

Parcă și aud:

- Pffff, nu ești realist.

- Nu se poate așa ceva.

- Pur si simplu (nu) așa stau lucrurile.

- Trebuie să te adaptezi dacă vrei să supraviețuiești aici.

- Nu ar avea nici o șansă,

..... și multe altele pentru că suntem atât de bine pregătiți să respingem orice nu coincide realității în care trăim, încât suntem perfect împăcați să omorâm ideile din fașă.

Dar, cine greșește oare? Ei, că încă își permit și pot să viseze? Noi, că îi iubim atât de mult, încât vrem să îi protejăm de orice s-ar putea să îi rănească? Cine știe?

După tot acest timp de la revenirea în România, am înțeles un lucru: mult prea des gândim „îngust și mic" și avem standarde „joase". Pe unele le-am moștenit fără să le mai contestăm, pe altele ni le-am construit singuri. Și această gândire îngustă și mică ne ține în loc de nu ne vedem.

Aceste standarde, verbalizate prin expresii de genul: „așa suntem noi, românii", sau „doar la noi se poate așa ceva", ne fac codași la multe lucruri și în multe domenii.

Am avut norocul, bucuria și plăcerea să cunosc persoane din alte țări și din alte culturi, iar un lucru este cert. Nimeni nu este perfect. În schimb nu am putut să nu remarc gradul diferit de încredere în sine, în propria cultură și civilizație. De ce nu și noi? Ce ne lipsește să schimbăm acest lucru? Oare chiar ne-a „blestemat" istoria? Oare chiar suntem în continuare condamnați să trăim într-un pseudo-comunism dictat de limite și frici?

Oare este atât de absurd că credem că se poate? Oare este atât de absurd să visăm la un viitor mai bun și mai lipsit de lipsuri pentru generațiile următoare? Unde e blocajul?

Să ne uităm „în sus" la cei ce ne conduc?

Să ne uităm în jur la cei ce ne înconjoară?

Să ne uităm „în jos" la cei care acum cresc?

Să ne uităm „în interior", la noi?

Unde stă ascuns răspunsul evadării din acest impas? Dacă mă întrebați pe mine....răspunsurile stau peste tot. În tot ce facem, în tot ce gândim, în tot ce mâncăm, în tot ce spunem, în tot ce suntem și ce vom fi. Ce au toate în comun? Decizia.

Noi decidem cum să ne fie. Ori bine, ori rău. Noi decidem dacă ne complacem. Noi decidem dacă vrem să fim mai sănătoși, mai frumoși, mai deștepți, mai liberi. Cred că am uitat că noi avem puterea să decidem. Și că o facem conștienți sau inconștienți, tot decidem.

Am avut norocul, bucuria și plăcerea să cunosc persoane din alte țări și din alte culturi, iar un lucru este cert. Nimeni nu este perfect. În schimb nu am putut să nu remarc gradul diferit de încredere în sine, în propria cultură și civilizație. De ce nu și noi? Ce ne lipsește să schimbăm acest lucru? Oare chiar ne-a „blestemat" istoria? Oare chiar suntem în continuare condamnați să trăim într-un pseudo-comunism dictat de limite și frici?

Decidem dacă ne pasă ce se întâmplă cu noi.

Decidem dacă ne pasă ce se întâmplă cu sănătatea noastră.

Decidem dacă ne pasă cine ne conduce.

Decidem dacă ne pasă ce viitor vor avea cei mici.

Decidem dacă acceptăm prostiile altora.

Decidem dacă acceptăm să fim luați de fraieri sau nu.

Decidem dacă să mergem la vot sau nu.

Decidem dacă să ne vaccinăm sau nu.

Decidem zilnic de câteva zeci de ori.

Decidem dacă să mergem cu mașina sau cu transportul în comun.

Decidem dacă facem loc cuiva in trafic.

Decidem dacă ne enervăm și înjurăm.

Iar atunci când decidem să nu mai decidem, și alegem să intrăm pe pilot automat, să fim simple victime ale sistemului și ale vieții, .... atunci începem să ne plângem și să nu ne mai asumăm nimic. Atunci alții devin responsabili. Dar, tot noi am decis, și fie că ne place asta sau nu, decizia a fost, este și va rămâne a noastră, iar consecințele vor fi pe măsură.

Așa încât, părerea mea este că până când nu decidem să ne asumăm și până nu decidem, individual și colectiv, că ne dorim un viitor mai bun, pur și simplu nu se va întâmpla, și singurii responsabili suntem noi. Iar o problemă fundamentală pe care o văd, este că noi credem că cineva incapabil să decidă pentru propria persoană poate să decidă pentru binele altcuiva, în special pentru binele unui suflet nou.

Dacă vrem să ne facem bine, cred că ar trebui să învățăm, și să îi învățăm și pe cei mici să ia decizii și să și le asume. Asta ar trebui să se predea în școli și la job.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp