Ce se întâmplă cu refugiații ucraineni surzi ajunși în România. Bogdan Anicescu: „Ei folosesc limba semnelor ucrainene, care este diferită inclusiv față de limba semnelor române și există dificultăți de înțelegere și între surzii români și cei ucraineni”

Iowa, Statele Unite ale Americii, 1910

„În mâinile celor care-l stăpânesc, (limbajul semnelor) este cea mai frumoasă și mai expresivă limbă, o limbă pentru care, în relațiile dintre ei și ca mijloc de a ajunge ușor și rapid la mintea celor surzi, nici natura, nici arta nu le-au oferit un substitut mulțumitor”, J. Schuyler Long, director al uneia dintre primele școli pentru surzi din lume (Iowa, Statele Unite ale Americii, 1910)

România, 2022

Printre zecile de mii de refugiați ucraineni care au trecut granița în România se află și o categorie aparte, a persoanelor cu dizabilități auditive. Pentru că limbajul semnelor nu este unul cunoscut de toată lumea, iar limba semnelor ucrainene este diferită de cea română. Odată ajunși în țara noastră, după sute de kilometri parcurși în condiții precare, înfometați și însetați, surzii au găsit aici oameni care le-au venit în ajutor. 

Și cine ar fi putut empatiza mai bine cu ei decât cei asemenea lor? Care să le înțeleagă temerile, frica de necunoscut, conștientizarea că nu sunt înțeleși. În acest sens, peste o sută de membri de la filialele din Suceava, Botoșani, Iași, Galați și Tulcea ale Asociației Naționale a Surzilor din România (ANSR) s-au mobilizat într-un mod exemplar încă din prima zi a războiului. În ce fel, ne explică într-un interviu Bogdan Anicescu, interpret în limba semnelor române pentru Asociația Națională a Surzilor din România.

Având în vedere că refugiații surzi reprezintă o categorie specială, cu ce probleme suplimentare se confruntă față de restul refugiaților?

Cea mai mare provocare o reprezintă comunicarea, deoarece aceștia folosesc limba semnelor ucrainene, care este diferită inclusiv față de limba semnelor române și există dificultăți de înțelegere chiar și între surzii români și cei care vin din Ucraina în această perioadă. Dificultățile nu sunt insurmontabile, e nevoie de o perioadă de adaptare și de găsirea celor mai eficiente tehnici. De aici pornește totul: informația actualizată poate ajunge mai greu la aceste persoane, în special la cele în vârstă, dar cel puțin avem de partea noastră progresele tehnologice din ultimii 10-15 ani.

Cum s-au implicat instituțiile cu competențe din România și cele omoloage din Ucraina în gestionarea situației refugiaților surzi?

Asociația Surzilor colaborează la nivelul filialelor cu autoritățile și instituțiile competente (DGASPC-uri, primării, DSU, spitale etc.) în vederea identificării soluțiilor potrivite pentru refugiații cu deficiențe de auz. Cu toate că nu am avut, personal, un contact direct cu Asociația Surzilor din Ucraina sau cu autoritățile de acolo consider că eforturi se fac din diferite direcții către scopul comun de a proteja acești cetățeni. De asemenea, colaborăm foarte mult cu alte ONG-uri, precum și cu persoane fizice care s-au oferit să ajute și cărora le mulțumim mult, la fel cum apreciem eforturile tuturor celorlalți voluntari surzi sau auzitori care se implică la nivel individual sau prin intermediul altor organizații.

Bărbații surzi nu au interdicție de părăsi țara deci familiile acestea, de regulă, nu sunt dezbinate. Avem multe situații de tipul „mama, tata și copiii”.

Cum au reușit să se deplaseze din țara vecină în România? Au venit în grup, au fost însoțiți de familie sau rude?

Ei se deplasează așa cum o fac toți ceilalți: cu mașini personale, cu autocare, cu trenul… din ce am observat, cu unele excepții, călătoresc în grupuri de surzi, pentru a se putea sprijini unii pe alții la nevoie. Bărbații surzi nu au interdicție de părăsi țara deci familiile acestea, de regulă, nu sunt dezbinate. Avem multe situații de tipul „mama, tata și copiii”.

Foto: ANSR Filiala Botoșani - Asociația Națională a Surzilor din România Botoșani

Au existat situații speciale de refugiați cu astfel de probleme care să se deplaseze singuri în România?

Cei cu mașinile personale se deplasează singuri, dar au în continuare nevoie de sprijin pentru a putea găsi cazare, mâncare sau cu alte informații. Este greu să tranziteze România fără a avea nevoie de niciun fel de sprijin.

Vor fi cei în cauză cazați în centre speciale, vor fi cazați la prieteni sau vor rămâne în centrele de refugiați?

Aceștia sunt cazați în diferite locuri, de la centre aflate sub administrarea statului până la apartamente oferite de particulari sau spații date spre folosință cu implicarea directă a altor persoane surde din România. Ținem cont de faptul că peste 90% dintre ei pleacă mai departe, nu doresc să rămână în România.

Ce ne puteți spune despre resursa umană implicată în gestionarea cazurilor de refugiați surzi? Cine asigură comunicarea cu ei? Există translatori în acest scop în punctele de trecere a frontierei?

În prezent, sunt zeci, poate peste o sută de oameni, surzi și auzitori, care se implică zilnic pentru gestionarea acestor cazuri. Foarte multe din filialele ANSR, prin personalul salariat, membrii Consiliului Director sau prin voluntari, au intrat în contact cu mulți refugiați pe care îi sprijină în diverse moduri. Comunicarea se asigură prin intermediul interpreților și al persoanelor surde cu abilități mai deosebite de exprimare în limbajul internațional, sau chiar cu persoane care au cunoștințe de limba semnelor ucrainene. Cum spuneam mai devreme, sunt multe persoane care se implică, inclusiv la punctele de trecere, în această perioadă există multă solidaritate inclusiv în țara noastră.

Pot doar să menționez numărul de persoane surde refugiate cu care a interacționat, într-o formă sau alta, Asociația Surzilor, iar acest număr se apropie deja de 1000.

Care sunt județele/ punctele de frontieră pe care le-au accesat și din ce zone provin aceștia?

Refugiații surzi accesează toate punctele de trecere existente. Cei mai mulți sunt la vama Siret, unde se fac și cele mai mari eforturi de gestionare a situației lor. Provin din Odessa, Kiev și din alte zone unde conflictul este la cote maxime.

Există o statistică la acest moment: câți refugiați surzi au tranzitat granița cu România?

Pot doar să menționez numărul de persoane surde refugiate cu care a interacționat, într-o formă sau alta, Asociația Surzilor, iar acest număr se apropie deja de 1000.

Cine îi sprijină cel mai mult pe acești oameni? ONG-urile, persoanele private sau autoritățile?

Este necesar un efort comun în astfel de cazuri, deci sprijin primesc din toate direcțiile dar consider că o contribuție deosebită o au ONG-urile și persoanele fizice în particular care se implică, deoarece e deja greu să fii refugiat, dar să fii refugiat surd e și mai dificil.

Ce spun că vor face refugiații cu probleme în România dacă războiul nu va înceta curând?

Din ce am conversat cu ei, mulți ar dori să se termine coșmarul cât mai repede și să se întoarcă, dar sunt și alții care ar vrea să o ia de la capăt în altă țară, să-și facă o viață nouă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp