Foto: Inquam Photos
Ceea ce te izbește în momentul în care te întorci în România după o perioadă mai lungă de absență (pot fi câteva luni sau câțiva ani), este felul în care receptezi mediul, altădată familiar.
Reîntoarcerea provoacă, în primul rând, confuzie. Resimți o schimbare la nivel profund pe care însă nu o poți explica. Cei mai mulți dintre cei care au trăit ori trăiesc o asemenea experiență au senzația acută de înstrăinare, de decuplare, totală sau parțială, de ceea ce ei considerau a fi parte nestrămutabilă a ființei lor.
Dintr-o dată, constată fără a-și putea explica suficient mutația, o transformare la nivel de afect. Nimic nu pare să mai fie cum era înainte de plecarea în străinătate. Perceperea realității obiective s-a schimbat fundamental. Desigur, asta pentru că realitatea subiectivă a suferit modificări structurale. Însă percepția este inversă.
Este efectul de tren în mișcare. Nu puțini dintre noi am experimentat măcar o dată în viață ciudata senzație de a ne afla într-un tren staționat, în timp ce pe linia cealaltă, un alt tren pare să se pună în mișcare. Câteva secunde, privind pe geamul compartimentului, avem senzația că celălalt tren se mișcă. În fapt, trenul în care ne aflăm s-a pus în mișcare, fără ca noi să fi perceput corect acest lucru. Este iluzia că lumea din jurul nostru se mișcă în timp ce noi stăm pe loc.
Același lucru se întâmplă atunci când ne întoarcem din străinătate. Ni se pare că totul s-a schimbat în lipsa noastră când, de fapt, ne-am schimbat noi înșine. Nu mediul pe care-l consideram parte intrinsecă din ceea ce reprezentăm a devenit străin, ci noi ne-am înstrăinat.
Impregnându-ne de un mediu necunoscut până în urmă cu câteva luni sau câțiva ani, am acceptat că există și altceva în afara locurilor natale, că viața se extinde dincolo de placenta națională din care nu ieșisem până atunci. Pentru că, până la urmă, asta este prima ieșire de lungă durată din propria țară: o părăsire a pântecului matern, cu toate traumele pe care aceasta le include.
Revenirea în țară aduce cu ea o serie de transformări pe care, așa cum am spus mai devreme, nici măcar nu știm să le interpretăm corect. Avem pe de-o parte senzația acută de înstrăinare, de modificare a lumii pe care credeam că o cunoaștem, de inadecvare la un mediu din care ni se pare că nu mai facem parte parțial sau complet.
Ne simțim pe nicăieri, deși recunoaștem străzi, clădiri, oameni. Avem mii de amintiri legate de locurile în care am trăit o viață întreagă, și totuși acestea par îndepărtate și străine, de parcă ar fi decupate dintr-o viață pe care a trăit-o altcineva, în urmă cu multă vreme.
În același timp, ne simțim vinovați fără să știm de ce și fără ca măcar să conștientizăm acest lucru, în cele mai multe cazuri. La nivel subconștient, plecarea din țară se poate traduce și prin trădare, prin abandon, prin fugă. Puțini dintre noi reușim să aducem la suprafață sursa vinovăției noastre subconștiente.
De fapt, prea puțini realizăm că ne simțim vinovați. În schimb, o simțim cu toții, într-o formă sau alta. În același timp, ne este mult mai ușor să ne acuzăm țara, să ne victimizăm, să punem plecarea noastră în străinătate exclusiv pe seama ei. Este mai ușor așa.
Dincolo de cauzele obiective care au dus la emigrare (corupție, subdezvoltare, perspective scăzute), există însă și cauze subiective. Pe acestea din urmă preferăm să le trecem sub tăcere, în cazul în care le conștientizăm.
Așa funcționează sistemul nostru de autoapărare. Ne concentrăm pe cauzele externe, mai ușor de suportat și acceptat, în loc să căutăm resorturile interne care ne-au făcut să luăm o anumită decizie, în cazul de față, de a emigra. Victimizarea este preferabilă asumării totale. Nu noi suntem vinovați, țara este vinovată. Nu noi am greșit, sistemul a greșit.
Așadar, pe de-o parte acuzăm cauze externe, considerându-ne țara vinovată în mod exclusiv iar în același timp ne simţim vinovați pentru că am părăsit-o. Este un mecanism psihologic care are nevoie de timp și meditație pentru a fi descoperit, înțeles și acceptat. Ține de bagajul cultural al fiecăruia dintre noi să ajungem acolo sau nu.
Însă nu numai. Ține de disponibilitatea de autoanaliză, de capacitatea de gestionare a propriului trecut, de gradul de asumare personală și de multe alte lucruri. Merită însă efortul de a ne apleca asupra noastră și a căuta cheile potrivite pentru a ne înțelege mai bine.
Mai este însă ceva foarte important de discutat. Cred că am mai spus-o: revenirea în țară după o absență îndelungată este însoțită de felul diferit în care percepem atmosfera de aici.
Unii îi spun energie. Alții preferă englezescul “vibe”. Oricum am numi ceea ce simțim la revenire, un lucru este cert: fiecare dintre noi este afectat în profunzime de această atmosferă pe care ne este greu să o definim, întrucât are o natură abstractă, nefiind însă mai puțin reală.
Nu sunt singurul care o spune: în România simți, cel mai adesea, o tensiune mai ridicată decât cea experimentată în afara granițelor. În aer plutește un soi de anxietate, o nervozitate generală, o neliniște permanentă. E greu de definit atmosfera de aici. Vii dintr-o țară vestică, în care societatea se definește, în general, prin calm și te afunzi într-o atmosferă tensionată, care te ia prin surprindere, aproape, ca și cum ai fi uitat cum stau lucrurile de fapt.
Această energie negativă devine mai ușor de observat de-abia după ce ai stat o vreme în străinătate. O simțeai și înainte să pleci, însă te obișnuiseși atât de tare cu ea, încât devenise parte din tine. Era un dat. Nu te miri că ai stomac, ficat și rinichi, că respiri, îți este foame ori sete. Așa este și cu energia asta.
Atâta timp cât nu ai experimentat altceva, o consideri normală, ajungi aproape să o ignori, îți definește viața. Totul se schimbă însă după ce lipsești o perioadă din țară și te reîntorci, fie doar în vizită, fie pentru totdeauna. De-abia atunci o remarci.
Acum poți să compari. Prin opoziție la calmul pe care l-ai experimentat dincolo, tensiunea de aici devine apăsătoare. Începe să te sâcâie, să devină vizibilă. Încep să te deranjeze lucruri pe care înainte le considerai firești.
Oameni care se bagă în sufletul tău la coadă în magazin. Claxoanele. Înjurăturile. Intoleranța. Graba nejustificată, fără a ține cont de ceilalți și de nevoile lor. Ostilitatea revelată în cele mai mărunte situații. Amenințările din trafic. Lipsa de înțelegere pentru cei mai slabi.
Toate lucrurile astea, pe care înainte le acceptai ca fiind naturale, devin acum supărătoare. Îți trezesc revoltă și uimire. Și, din nou, vinovăție subconștientă. Nici măcar nu știi că de fapt de simți culpabil pentru că înainte nu reușeai să le vezi atât de clar ca acum, tolerându-le ca fiind normale. Pe de altă parte, te simți vinovat pentru că ai ajuns să îți consideri mediul altădată familiar, drept unul în care te simți înstrăinat. Te simți repudiat și ajungi să repudiezi.
De fapt, toate lucrurile astea amestecate pe care le simți, verbalizându-le sau nu, sunt consecințele unei mutații profunde, atât la nivel conștient, cât mai ales subconștient. Te-ai schimbat și îți este greu să accepți că lumea în care ai revenit nu s-a schimbat deși, într-o altă dimensiune, o percepi drept străină. Te revolți și acuzi, căutând vinovați, pentru că de fapt ai trăit o viață întreagă simțindu-te vinovat. Ești într-un tren care se află în mișcare, deși tu crezi că a rămas pe loc iar celelalte trenuri sunt cele care se mișcă. Ne aflăm în plină disonanță, după cum vedem.
Lucrurile sunt însă cu mult mai complicate. Moștenim un trecut care, așa cum spune William Faulkner în „Recviem pentru o călugăriță”, „nu moare niciodată pentru că nici măcar nu a trecut”. Lucrurile pe care le simțim într-un anumit moment au legături invizibile într-un trecut îndepărtat, care merge dincolo de nașterea noastră.
Faptul că nu știm să articulăm ceea ce ni se întâmplă, că nu reușim să conectăm amintirile cu realitatea obiectivă pe care am trăit-o sau că nu mai reușim să recuperăm o mare parte dintre aceste amintiri reprezintă consecința unor traume personale sau transgeneraționale de care nici măcar nu suntem conștienți.
Nu doar indivizii suferă traume, ci și țările. Ca români, nu avem de-a face doar cu propriile noastre traume sau cu cele ale familiilor noastre, ci și cu cele ale națiunii, ca ansamblu. Mentalul colectiv reține tragediile care s-au petrecut cu multă vreme în urmă iar acestea se întipăresc în ADN-ul național și mai apoi, în structura fiecărui individ, până la nivel celular.
Războaiele, comunismul, foamea, frigul, sărăcia, frica – toate acestea sunt traume care nu dispar în negura istoriei, ci se imprimă într-un mental colectiv care le stochează pentru câteva generații. Felul în care mă simt eu astăzi este influențat de ceea ce simțeau părinții, bunicii ori străbunicii mei.
Un anumit gest a cărui semnificație nu o înțeleg poate fi consecința unei traume trăite de bunicul sau bunica mea. Dacă mă trezesc la 3 dimineața cu senzația acută de frig și spaimă, deși în dormitor este cald, poate fi pentru că bunicul meu s-a temut să nu moară de frig în tranșeele din Rusia, în cel de-al doilea război mondial. Trauma aceea este stocată iar apoi transmisă generațiilor următoare. Pe acest subiect, care mi-a inspirat și exemplul de mai sus, dar mi-a și servit ca documentare pentru o bună parte din text, recomand formidabila carte a lui Mark Wollyn, „Povestea ta a început demult. Cum să vindeci traumele”.
Toată atmosfera asta negativă din România nu este întâmplătoare, ci este rezultanta unei sume de traume individuale și colective. Și de aceea ne simțim confuzi revenind aici. Pentru că oricâte schimbări s-ar fi produs în noi în anii trăiți peste hotare, nu ne putem debarasa de trecut. Neasumându-ni-l total (din neștiință, cel mai adesea), nu reușim să-l înțelegem și trăim o permanentă stare de frustrare, vinovăție și neadecvare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.