Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

De ce m-am întors a doua oară: în Franța, puteam să fac mai multe pentru mine, în România pot să fac mai multe pentru noi

Aeroport Paris

Foto: Alamy/ Profimedia Images

În urmă cu doi ani mă aflam în aeroportul Charles de Gaulle așteptând îmbarcarea pentru zborul Paris - București. Era a doua oară când părăseam Hexagonul pentru a mă întoarce acasă și a o lua de la capăt, de data aceasta fără job și fără o altă sursă de venit. O mai făcusem o dată după perioada studenției, când m-am întors să îmi fac experiența la o firmă franțuzească din București. Am lucrat 4 ani la firma respectivă și am făcut-o fără să regret o secundă. Am legat prietenii, am avut reușite, proiecte dezvoltate, angajamente respectate și mi-am câștigat încă de la început o poziție care m-a readus anual în Franța până când am prins gustul să revin, îmi spuneam eu, definitiv.

Dar ceva din mine m-a atras magnetic înapoi spre casă și de această dată. Revenirea aceasta nu mai semăna cu prima, acum nu mai eram tânărul naiv și plin de speranțe copilărești. Eram conștient unde mă întorc și ce mă va aștepta și totuși liniștit fiindcă făceam ce trebuie. Mi-am spus atunci: „E nevoie de mine aici. Vreau să pot vota, vreau să ajut la schimbarea societății în bine, nu doar să fiu spectator de la distanță. Mi-a ajuns atâta rătăcire”.

Unde suntem astăzi ca țară?

În gândirea românească aproape din toate timpurile, însă mai accentuat acum ca oricând, se distinge o mentalitate dominată de o lipsă de asumare a proprietății colective asupra acestei țări și implicit asupra destinelor legate de aceasta. Asumarea proprietății înseamnă a fi responsabil de buna funcționare și gestionare a acelui teritoriu, înseamnă a asigura dezvoltarea, optimizarea, înfrumusețarea lui, nu doar să te bucuri de beneficiile pe care ți le aduce.

Această lipsă de asumare poate fi observată atât în comportamentul majorității politicienilor, cât și în comportamentul multor cetățeni.

Cetățenii care aruncă gunoaie pe jos, parchează pe spațiul verde, își fac nevoile la colțul blocului, deși aveau toaletă publică la doi pași, nu au dragoste față de acest loc și nici sentimentul proprietății. Puțin le pasă de locul devastat pe care altcineva s-a străduit să îl îngrijească. Din păcate, aceștia sunt aceiași care sunt aroganți pe rețelele de socializare și care își arată disprețul față de străinii din Occident al căror trecut nu se compară cu cel „glorios” al strămoșilor daci. Sunt aceiași care sunt umpluți de sentimente de naționalism deșănțat, dar în fond nu dau doi bani pe cei din jur.

La politicienii români acest sindrom al neasumării proprietății se manifestă prin faptul că, odată ajunși la pârghiile puterii, simt instinctul de a prădui țara, rad pădurile și consumă resursele cu sete. O fac modern prin contracte umflate, prin firme de apartament, prin interpuși de multe ori cotizând cui trebuie pentru a fi lăsați în pace. Prăduiesc fiindcă nu simt că acele lucruri sunt și ale lor, nu își asumă proprietatea colectivă asupra lor ca reprezentanți ai comunității care i-a votat. La finalul domniei vor să trăiască pe picior mare în Monte Carlo, sau într-un alt stat construit de alții, pe banii comunității lăsate în urmă să sufere. „Ce să le faci dacă sunt fraieri!"

Nu există o viziune de a construi și a lăsa o moștenire, un patrimoniu. Moștenirea e grea, e puțină și generatoare de conflicte. Deci la final e privită ca un lucru împovărător, mai mult decât un lucru aducător de bogăție. În cele din urmă aceasta ajunge să fie gestionată cu lipsă de respect și uneori cu dezgust. Și asta se poate vedea la politicienii cocoțați în vârful statului, care nu emană decât dispreț transformat în timp în dezgust față de neamul din care se trag.

Dominată de astfel de caractere, de 30 de ani, România merge fără direcție precisă, ba la stânga, ba la dreapta, semănând ca strategie de țară cu un bețiv care se clatină și sughiță. Acest bețiv promite marea cu sarea, dar în fond cheltuie tot bugetul familiei (și de multe ori se împrumută) și lasă astfel casa fără resursele din care trebuia să fie asigurată hrana, hainele și educația celor mici de care se jură că îi pasă.

Speranța în societate vine de la cetățenii care se implică în comunitățile lor, fac voluntariat, se unesc și donează bani pentru anumite cauze, fac sesizări la primărie pentru neregulile observate, își taxează conducătorii când au derapaje indiferent dacă i-au votat sau nu.

Eu am decis să mă implic prin voluntariat în weekenduri. Suntem în prezent aproximativ 1.600 de voluntari în asociația „Ajungem Mari” unde din 2017 lucrez cu tineri din mai multe centre de plasament din București oferindu-le sprijin și încurajare pentru a se dezvolta ca indivizi și pentru a-și îmbunătăți rezultatele școlare. Poți să ne devii coleg sau poți căuta și tu o asociație care să se potrivească cu cauza în care crezi. Nu există, creează una. Nu ai nimic de pierdut. Doar experiențe și prieteni noi de câștigat.

Speranța vine de la cetățenii care sunt buni profesioniști și care, deși au competențele pentru a-și face muncă în orice colț al planetei, au ales să rămână aici și să pună umărul la dezvoltarea domeniului în care activează.

La rândul meu am plecat din țară pentru a studia și ulterior pentru a lucra la un nivel mai înalt decât am crezut că o pot face aici. E necesar să faci asta uneori pentru a crește. Însă, în timp mi-am dat seama că prezența mea aici, în România, înseamnă mai mult decât ar fi însemnat la Paris sau la Toulouse sau în oricare alt loc. Odată plecat de aici rămâne un gol, un părinte trist și uneori un copil care își așteaptă tatăl fără să știe dacă mai revine. Pe când în Italia, Spania sau unde te-ai putea afla, se va găsi cineva să ocupe locul.

O rază de speranța e în tine, care nu mai aștepți de la un partid schimbarea fiindcă știi că nu mai e timp de așteptat și în tine cel ce iubești adevărul și crezi că acesta va ieși la lumină în cele din urmă.

Câtă vreme în rândul politicienilor încă nu se văd prea bine aceste raze de speranță, poate va mai dura ceva timp până se propagă și la ei undele de bine și dreptate pe care le producem. Din fericire, se întrevăd câteva colțuri de lumină în anumite administrații locale și instituții publice. E nevoie să fim prezenți pentru a le ajuta să nu se stingă.

Însă schimbarea adevărată va veni când majoritatea oamenilor, aici suntem incluși și tu și eu, ne vom implica mai mult în comunitățile noastre și vom realiza că nu e nevoie să plecăm din țara noastră pentru a fi împliniți.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Avand in vedere ca norocul nostru este UE si US, care o sa ne cam impinga de la spate in decizii MACRO, cred ca autorul are dreptate , asta este singurul model care va functiona in Romania , sa fie cat mai multi oameni care sa se implice si sa dea ceva inapoi comunitatilor locale. Un copac , o floare , o casa , o speranta samd. Numai asa cei din strada isi vor da seama ca se poate si altfel.
    Astia de la USR PLUS daca ar avea ceva in cap si-ar pune mintea cum sa ajute la aceste initiative , decat sa se lupte cu un sistem care ii va absorbi incet , incet... mai ales ca nici ei nu duc lipsa de oportunisti care ar vrea sa fie parlamentari indiferent de partid. Tara asta in stadiul de acum, se poate reforma numai de jos in sus pentru ca acolo sunt cei care trebuie convinsi ca se poate si altfel.
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult