Chiar înainte de Revoluție, am trăit una dintre cele mai mari bucurii pe care fotbalul le-a oferit românilor. Cum am devenit suporter

Foto: UTA Arad Museum/Facebook

Povestea mea ca suporter al echipei naționale de fotbal a României a început în 1983, cu un meci memorabil desfășurat la Bratislava. Cehoslovacia-România a fost atunci 1-1, iar cu acest rezultat, România s-a calificat la Campionatul European France '84. A fost un meci “pe muchie de cuțit”, pe care l-am trăit deosebit de intens. Toți adulții prezenți în fața televizorului erau în picioare și urlau ca niște nebuni. Părea că se întâmpla ceva foarte, foarte important. Atunci am simțit primul fior microbist și, de atunci, am început să dezvolt o pasiune care urma să mă însoțească toată viața. Golul României de atunci a fost marcat de Geolgău, un oltean care a devenit instantaneu un erou. Noi, copiii, toți ne doream să fim ca Geolgău.

Ne-am pregătit temeinic pentru turneul final din Franța; respectiv, unchiul meu și-a instalat antenă de bulgari. Am văzut meciurile la el. Bulgarii difuzau toate meciurile, deși naționala lor nu se calificase la Euro. La noi, Ceaușescu făcea economii, așa că televiziunea nu cumpărase meciurile. Oricum, echipa României, antrenată de Mircea Lucescu, nu a făcut mare brânză. A scos un egal în primul meci, 1-1 cu Germania Federală (RFG), apoi a pierdut cu Spania (1-2) și cu Portugalia (0-1). Totuși, puteam fi mândri. România ajunsese acolo, în primele opt echipe din Europa.

Următoarea campanie de calificare a fost un dezastru. În preliminariile pentru Campionatul Mondial din Mexic '86, România “a picat“ în grupă cu Anglia și Irlanda de Nord, practic două federații care făceau parte din aceeași țară. Meciul fatal a fost cel din octombrie 1985, când Irlanda de Nord ne-a învins cu 1-0 la București, pe o vreme ploioasă, oribilă. România avea nevoie doar de un egal, însă a primit gol repede, apoi nu a mai reușit să egaleze, în pofida celor peste 30 de ocazii pe care le-a risipit.

Prin perioada aia am început să cred că arbitrii “ne fură”. Pe atunci, fiind atât de pasional, nici măcar nu puteam înțelege conceptul de imparțialitate a arbitrilor. Mi-era clar că ori “ține cu ei”, ori “ține cu noi”, iar de cele mai multe ori ținea cu ei. Iar noi ne doream să câștigăm oricum, cu noroc, cu “tras de timp”, cu gol din offside sau cu un penalty obținut după o simulare a lui Lăcătuș. Nu conta metoda, important era să câștigăm. Important era să ne calificăm. Ăsta era cel mai important scop.

Nici campania următoare, pentru Campionatul European din 1988, nu a fost un succes. Pentru calificarea la turneul final din Germania de Vest, România a concurat cu Spania, pe care chiar a învins-o în retur, cu 3-1, după un meci fantastic. Ne-a încurcat, din păcate, Austria, care “ne-a luat un punct”, adică “a scos un egal” contra noastră, ajutând Spania să se califice la turneul final.

Aveam, deci, așteptări mari atunci când s-au anunțat grupele de calificare pentru Campionatul Mondial Italia '90. România avea deja o echipă foarte bună, iar singurul oponent veritabil din grupa de calificare era Danemarca. Și așa a fost! Danezii pierduseră un punct cu bulgarii, așadar noi eram în avantaj înaintea “dublei” finale, care urma să decidă grupa. Dacă ne băteau la Copenhaga, trebuia să batem și noi la București. Și două egaluri ar fi fost bune. Ideea era să nu facă ei mai multe puncte decât noi în “dubla directă”.

În primul meci, desfășurat în Danemarca, danezii “ne-au ascuns mingea”. Ne-au administrat un 3-0 sec, făcându-ne să ne îndoim serios de capacitățile noastre și de șansele de calificare. Acum trebuia neapărat să batem Danemarca la București, însă părea imposibil, pentru că diferențele din meciul tur fuseseră evidente, în favoarea lor.

Pe 15 noiembrie 1989, cu o lună înainte de Revoluție, peste 30.000 de oameni ne-am înghesuit să urmărim meciul pe stadionul Ghencea. Iar lucrurile s-au întâmplat ca într-un vis frumos.

Mai întâi, au marcat ei. Brian Laudrup a trecut prin apărarea noastră “ca prin brânză”, iar Powlsen a marcat din apropiere. Era 1-0 pentru ei, iar noi ne-am prăbușit psihic în tribune. Parcă așteptam să se instaleze, ca de obicei, fatalismul românesc, cel cu care deja mă obișnuisem.

Dar atunci nu a fost așa.

Echipa României nu s-a resemnat, din contră. Și-a revenit miraculos și a început să atace în valuri, necruțător, așa cum făcea Steaua în 1986. Efectiv, “i-au băgat pe danezi cu curul în poartă”. În tribune era delir:

“Pe ei, pe ei,

Pe ei, pe mama lor!”

Iar românii “s-au dus peste ei”, câștigând în final meciul cu 3-1. Eroul zilei a fost Gabi Balint, surpriza antrenorului Emerich Jenei, cel care a marcat două goluri.

Victoria aia a fost cea mai mare bucurie pe care fotbalul a oferit-o suporterilor săi în anii '80. A fost încununarea dorințelor lor, venită parcă ca un răspuns târziu al divinității pentru îndelungile lor rugăciuni. A fost o imensă explozie de entuziasm, ca o vibrație națională pozitivă și unificatoare, una care avea să se repete după o lună, la Revoluție.

Notă editorială: Acesta este un Fragment din cartea „Traume Vesele”, vol 1

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp