„Dacă mă iubești, trebuie să…” Despre capcana codependenței în relații

foto: Andriy Popov / Alamy / Profimedia

În relaţiile interumane în general, şi în cele de cuplu în special, există întotdeauna un nivel de într-ajutorare reciproc; fiecare dintre noi poate traversa momente dificile, de neîncredere în sine, de stres, de provocare, iar în aceste situaţii nu de puţine ori cerem susţinerea celor apropiaţi, şi o şi primim. Reciproc, şi noi suntem dispuşi să oferim, din toată inima, suport celor dragi. Aceste tipuri de relaţii se bazează pe empatie şi ele ţes structura socială actuală.

Ce se întȃmplă însă cȃnd într-o relaţie între doi adulţi rolurile de „persoană în nevoie” şi „susţinător” nu mai sunt fluide, ci sunt asociate strict unuia sau altuia dintre parteneri? Ei bine, atunci apare codependenţa.

Codependenţa (numită uneori dependenţa de relaţii) este un tip de relaţionare deficitar psihologic, în care una dintre persoane este în rolul de „primitor” (în nevoie cronică sau care consideră că i se cuvine o atenţie specială), iar cealaltă este cea care oferă constant, ajungȃnd pȃnă la a-si defini propria individualitate în funcţie de folosul pe care i-l aduce partenerului/partenerei.

Codependentul/a este o persoană care „are nevoie sa fie nevoie de ea”, respectiv se valorizează exclusiv prin prisma a ceea ce oferă celuilalt, în timp ce primitorul poate fi o persoană cu deficite serioase (de exemplu dependenţe) sau cu tulburare de personalitate narcisică, ce consideră natural ca partenerul/a să i se dedice necondiţionat.

Care sunt semnele că o persoană a intrat în rolul de „salvator” într-o relaţie codependentă? Ar fi mai întȃi nevoia puternică de a se afla în relaţie, auto-definirea prin relaţia respectivă şi nevoia de aprobare de la celălalt. Codependentul întotdeauna pune mai mult (în termeni de efort, energie, susţinere, etc) în relaţie decȃt cel care primeşte, nu neapărat pentru că asta îşi doreşte, ci pentru că aşa speră să primească aprobarea şi respectul celuilalt. În acelaşi timp se simte vinovat/ă dacă face ceva pentru sine, consideră că nevoile sale sunt secundare, îşi asumă nu doar sarcini, ci şi vinovăţia în cazul în care apar certuri sau alte probleme în relaţie, nu impune limite şi nu poate spune „nu”.

Codependentul găseşte o persoană care are probleme şi se dedică salvării acesteia, crezȃnd că prin dedicare o va putea schimba. Relaţia de codependenţă este simbiotică, codependentul nu se poate îndepărta prea mult de celălalt, nu-şi permite să mai aibă timp propriu, preferinţe proprii, individualitate proprie, este gata să anuleze orice planuri proprii pentru partener/ă, iar dacă încearcă să schimbe ceva în relaţie în sensul de a-şi crea un spaţiu psihologic personal se loveşte de reproşuri sau ameninţări din partea celuilalt, care consideră că dedicarea i se cuvine.

Codependenţa poate apărea în toate relaţiile interumane: cele de cuplu, de prietenie, de rudenie. Nu este codependenţă dedicarea părinţilor faţă de copii minori (aici este vorba de nevoia unui copil de a primi îngrijire), dar dacă părinţii şi-au autodefinit rolul parental ca fiind unul covȃrşitor, se poate întȃmpla ca odată ce copiii au ajuns maturi să apară codependenţa: fie că părinţii sunt în continuare „sclavi” ai copiilor, care s-au obişnuit să profite, fie relaţia se schimbă, părinţii sunt cei care cer „la schimb” dedicarea, iar copiii tineri adulţi sunt manipulaţi în situaţia în care se valorizează prin modul în care răspund nevoilor părinţilor.

Cum apare tendinţa spre codependenţă?

Ca de obicei în cazul multor fenomene psihologice, rădăcinile se află în copilărie. Un copil care a suferit experienţe traumatice în perioada de creştere şi dezvoltare (neglijare emoţională, abuz, bullying, pierderea prematură a unui părinte) dezvoltă codependenţa ca un mecanism de asigurare („dacă sunt util/ă nu mai sunt în pericol, voi fi acceptat/ă, voi fi iubit/ă). Dacă în copilărie părinţii nu au oferit suficientă atenţie şi suport emoţional, sau au fost de-a dreptul super critici, copilul creşte cu o stimă de sine redusă şi încearcă să se auto-valideze prin ceea ce oferă celorlalţi. Uneori codependenţii au crescut în familii codependente şi au preluat inconştient acelaşi model. În plus, persoanele cu nivel de empatie ridicat tind să devină victimele codependenţei în prezenţa unor parteneri narcisici sau afectaţi de diferite probleme personale majore.

Cele de mai sus relevă un paradox al codependenţei, respectiv acela că cel care se alege cu cea mai mare suferinţă în relaţie este codependentul, dar de fapt el/ea este acela/aceea care a căutat o astfel de relaţie sau chiar a acţionat inconştient pentru a transforma o relaţie sănătoasă în codependenţă. Nu că partenerul/a ar fi „”nevinovat”, există şi la acesta o tendinţă de a profita în relaţie, dar … ruperea cercului codependenţei începe de la eforturile susţinute ale celui care oferă.

De fapt într-o relaţie de codependenţă ambii parteneri suferă: cel care oferă este epuizat fizic şi devastat emoţional, în timp ce cel care primeşte se simte pe de-o parte presat să se schimbe conform cerinţelor codependentului, iar pe de altă parte nu ajunge să realizeze singur lucruri care i-ar sta în putere, pentru că acestea sunt oferite de partener. Uneori oferta este chiar necerută şi nedorită, deci provoacă frustrare, pentru că vine la pachet şi cu obligaţia nerostită de a asigura fericirea celuilalt.

Un mod în care se încheie relaţiile codependente este prin părăsirea relaţiei de către cel care este dependent (de multe ori sub presiunea situaţiei de fapt sau a prietenilor, rudelor, apropiaţilor codependentului). Dar dacă acesta/aceasta nu şi-a identificat codependenţa, va căuta imediat o altă relaţie de acelaşi tip (de exemplu o persoană care a părăsit o relaţie abuzivă cu un alcoolic tinde să repete experienţa şi în alegerile următoare).

Ce ar avea de făcut un codependent (fie că rămȃne într-o astfel de relaţie toxică, fie că o părăseşte)? Mai întȃi are nevoie să-şi recunoască codependenţa, apoi să se redefinească pe sine dintr-o perspectivă sănătoasă psihologic: să devină conştient/ă şi să îşi valorizeze calităţile proprii, să înveţe să aibă grijă de sine şi să nu mai simtă vinovăţie atunci cȃnd îşi satisface propriile nevoi şi nu în ultimul rȃnd să îşi definească graniţele personale şi să le respecte. Acest lucru se poate realiza cu suportul celor din jur sau cu ajutor de specialitate. A-şi construi o imagine a unui sine autonom, independent şi valoros nu este un proces uşor şi nici rapid, dar la capătul acestui drum se află relaţiile interumane echilibrate, sănătoase şi hrănitoare.

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp