sursa foto: Profimedia
Ce a însemnat pentru România aderarea la UE în 2007 și ce înseamnă în prezent calitatea de membru, pentru țările candidate? Chiar dacă pentru București această ultimă întrebare poate nu mai e de actualitate, căci mulți se comportă ca și cum ni s-ar cuveni apartenența la UE (întâmplată oricum pentru a servi interese străine, nu-i așa?), de la Kiev și până în Balcani, chestiunea este tratată cu maximum de seriozitate.
Tocmai în acest context de regândire a granițelor UE într-o Europă în care parteneriatul transatlantic nu se mai bucură de încrederea de odinioară (din epoca pre Trump), Germania analizează atent o colaborare mai strânsă cu statele candidate la UE. Iar societatea civilă ia activ parte la această discuție: astfel, pe data de 27 aprilie, Fundația Rosa Luxemburg a organizat o dezbatere publică la care am avut ocazia și onoarea de a fi invitată, în calitate de jurnalist de politică internațională.
Împreună cu alți colegi din Europa de Est - Polonia, Macedonia și Ucraina - am încercat să evaluăm situația celor 2 țări deja membre, noi și polonezii, cât și eventualele beneficii pentru cele 2 candidate. Din ce motive au aderat Varșovia și București? A fost vorba de chestiuni economice sau s-a dorit și o comuniune de idei?
Poate n-ar fi rău să ne amintim și noi cum erau anii '90 și cum s-a ajuns la aderarea României la UE, pentru a aprecia mai mult prezentul și a înțelege pericolul ce ne paște acum, când guvernul pro-european al lui Ilie Bolojan a fost mazilit atât de rapid…
În cadrul dezbaterii, am explicat cazul României, diferit de cel al Poloniei post ‘89: faptul că aderarea a fost o decizie politică luată într-un moment de disperare economică, de către un Iliescu ce semnase în 1991 un tratat de prietenie cu URSS. Dar, după colapsul gigantului și propaganda „democrației originale” amarnic eșuate, a considerat UE un fel de ultimă soluție utilă viitorului său politic… Și totuși, în ciuda sloganului „Nu ne vindem țara”, perspectivele economice, fondurile oferite de UE unei țări în pragul falimentului, dar și ideea de a ne îndrepta (în sfârșit!) spre Vest erau extrem de promițătoare pentru români.
A urmat Declarația de la Snagov în 1995, iar procesul de pre-aderare a obligat statul român să implementeze un set complex de reforme structurale, bazate pe Criteriile de la Copenhaga (politice, economice și de adoptare a legislației comunitare).
Reformele politice și juridice au fost punctele cele mai critice ale negocierilor, incluzând garantarea independenței sistemului judiciar, eficientizarea procedurilor legale, dar mai ales lupta împotriva corupției, deci înființarea unor structuri specializate pentru combaterea corupției la nivel înalt (precum „celebrul” PNA propus de Năstase, devenit ulterior DNA). Obiectivul final: statul de drept, deci consolidarea instituțiilor democratice și respectarea drepturilor omului, inclusiv protecția minorităților.
Au fost necesare și reforme economice, căci România trebuia să-și dovedească validitatea ca economie de piață în context european: privatizarea marilor companii de stat (Sidex Galați, BCR etc.), restructurarea industriei, eliminarea subvențiilor statale masive, dar mai ales controlul inflației și reducerea deficitelor bugetare, vitale pentru a atinge stabilitatea macroeconomică.
Astfel, în următorii ani, din 2004 până în 2024, PIB-ul României a crescut de 6,5 ori. România este, încă, unul dintre statele est-europene ce primesc mult mai multe fonduri decât prestează contribuții, iar populația a beneficiat din plin de libertatea de mișcare: pentru muncă ori studii. Păcat că, de câțiva ani, tocmai această diasporă ce rezidă în UE și trăiește de pe urma ei a devenit, grație populismului de dreapta al partidului AUR, cea care o condamnă cel mai aspru și pe nedrept.
De necontestat rămâne faptul că, în 2007, a debutat o altă epocă pentru România. Una de progres net.
Pentru Macedonia, candidat de peste 20 de ani, beneficiile aduse de aderarea la Uniunea Europeană ar fi aceleași ca pentru România, odinioară - în primul rând reducerea corupției, flagel ce face ca mica națiune de 1,8 milioane de locuitori să stagneze economic și să fie o pradă facilă pentru propaganda rusă sau pentru islamismul „importat” din vecinul Kosovo.
(Abia în 2024-25, Priștina și Skopje au eradicat rețelele radicale transfrontaliere finanțate de fundații caritabile din state ca Arabia Saudită, Kuweit, Qatar sau EAU - și asta nu doar grație legislațiilor naționale de control, ci a procedurii Consiliului European Moneyval și a proiectului WB PaCT - Western Balkans Partnership against Crime and Terrorism).
În orice caz, problema Macedoniei nu mai este demult numele odinioară pretins și de Grecia (drept pentru care statul se numește din 2019, în urma acordului de la Prespa, „Macedonia de Nord”), ci un alt veto ce îi blochează aderarea la UE: cel al Bulgariei, încă din 2020, care susține că Skopje ar falsifica istoria comună, revendicând figuri istorice și evenimente care, în opinia Sofiei, ar aparține istoriei bulgare.
În plus, Bulgaria susține că limba macedoneană este un dialect al limbii bulgare și că națiunea macedoneană a fost creată artificial, în perioada iugoslavă. Cu alte cuvinte, Macedoniei de Nord i se neagă atât limba, cât și identitatea…
Însă motivul principal pentru care Bulgaria își menține dreptul de veto asupra negocierilor de aderare a țării la UE este un altul: Constituția Macedoniei de Nord nu menționează explicit bulgarii în lista popoarelor constitutive, ci doar albanezii, turcii, vlahii, romii și bosniacii; bulgarii sunt incluși generic la categoria „alte popoare”, iar partidele naționaliste din Parlament refuză modificarea Constituției.
În fine, pentru Ucraina, avantajele aderării la UE nu se rezumă la anticorupție și prosperitate, ci înseamnă și garanții de securitate. Recent, Germania și Franța au propus ideea de „EU membership light”, deci cea a calității de „membru asociat / fără drepturi depline”, cu acces limitat la fonduri, pas ce ar grăbi însă negocierile și ar simplifica unele proceduri. Dar, pentru a aborda acest subiect, sunt necesare granițe clare, ce nu includ teritorii ocupate sau implicate în vreun conflict armat. Ucraina mai are deci nevoie de timp, exact ca și vecina ei, Moldova, ce încearcă în prezent rezolvarea situației legate de Transnistria.
Odinioară, UE era o uniune bazată pe valori și interese economice. Acum, tinde a deveni mai mult o alianță militară, mai ales în contextul unei „noi ordini mondiale", în cadrul căreia nu prea se mai poate vorbi de NATO...
În opinia mea, UE trebuie să-și asigure „un teritoriu" cât mai extins, cu cât mai mulți membri asociați și aliați posibil, fără vecini cu preferințe politice marcate de ambiguitate. Exemplul Serbiei este aici edificator: fără un drum european clar, statul a revenit în sfera de influență rusească. Ceea ce nu înseamnă că statele membre UE nu ar fi oricum ținte ale războiului hibrid (asimetric) al Rusiei...
Tocmai din acest motiv, chiar dacă Europa de Est a avut mereu o relație mai complicată cu Europa occidentală, îngreunată și de Cortina ce le-a separat atâta amar de vreme, acum avem nevoie de coeziune și colaborare. Mai mult decât oricând.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.