O lecție fascinantă de istorie: americanii nu vor avea niciodată „memoria” care a dus la construcția Europei

sursa foto: Profimedia

Pentru membrii și susținătorii MAGA, nimic nu e mai respingător decât modelul social european – să-i spunem free market welfare liberal democracy (cu „liberal democracy” ca prescurtare pentru o societate și un regim politic centrate pe domnia legii, drepturile omului și incluziune/nondiscriminare).

Chiar și pentru americanii non-MAGA, modelul e perceput ca non-american și respins în consecință ca străin de identitatea lor culturală. Orice încercare de introducere a ceva care cât de cât să semene cu un sistem public de educație sau de sănătate e respinsă ca o tentativă de „europenizare” a Americii.

Diferența dintre civilizația europeană postbelică și cea americană este, în multe privințe importante, tulburător de asemănătoare cu diferența dintre civilizația greacă și cea romană din antichitate. Până și complexele de superioritate sunt identice. Europenii le spun americanilor exact ce le spuneau grecii romanilor: „Noi suntem civilizați, voi sunteți niște barbari”. Iar răspunsul american e similar cu cel al romanilor: „Noi suntem bătăuși mai buni și suntem mult mai practici decât voi”.

Pentru americani și cei crescuți în școlile americane de gândire (în particular libertarianismul, dar nu numai), modelul social european e o dihanie de neînțeles: un monstru. Singura explicație pe care i-o găsesc e socialismul, dacă nu cumva un soi de comunism remanent care circulă prin Europa, dar de care americanii, aflați la un ocean distanță de acel spațiu impur, sunt feriți. America, din perspectiva asta, e varianta sănătoasă a Europei (exact ceea ce credeau, între noi fie vorba, și primii coloniști, care fugeau de „viciu” într-un paradis al „virtuții”).

Toate mințile astea americane sau doar americanizate se angajează într-un efort supraomenesc de a demonstra, în pofida dovezilor și a adevărului istoric, că modelul social european e expresia unei boli recente numite „socialism” (fiindcă, na, dacă e „social”, atunci clar e „socialism”). Ele (mințile) încearcă să demonstreze originile socialiste ale modelului și să descrie cu lux de amănunte caracteristicile socialiste ale acestuia.

Degeaba le demonstrezi că statele socialiste din Europa și din Asia nu au fost state asistențiale. Degeaba le arăți că primul stat asistențial modern a fost creația unui conservator.

Dar să nu ne pierdem în această dezbatere absolut inutilă cu mințile americane sau americanizate și să vedem totuși care a fost adevărul istoric.

Pentru asta va trebui să începem cu grecii antici – și, în particular, cu Atena – prima mare civilizație europeană.

Societatea ateniană era împărțită în patru clase, în funcție de venit. Cei din clasa cea mai de jos, teții (thetes) primeau o alocație zilnică care inițial era de un obol pe zi și treptat a urcat la doi oboli. Dacă erai un thet, te înregistrai la autoritatea publică și veneai zilnic să-ți iei obolul din care să te întreții.

Motivul practic al acestei redistribuții era, evident, acela că, pentru stabilitatea regimului, nu-ți dorești săraci furioși (mai ales când săracii formează o proporție însemnată a cetățenilor). 

Dar dincolo de asta exista și un motiv ideologic fundamental: ideea că cetățeanul este, prin definiție, un om liber – și că, prin urmare, trebuie să fie liber și de nevoi. Din acestă perspectivă, „cetățean flămând” reprezenta o contradicție în termeni.

(Aceeași teză conform căreia cetățeanul este prin definiție un om liber făcea ca cetățenii să nu poată fi condamnați la închisoare. Închisoarea exista exclusiv pentru infracțiunile comise de non-cetățeni: fie meteci, fie sclavi. Pentru cetățenii care comiteau infracțiuni existau alte pedepse, dar niciodată închisoarea. La fel ca „cetățean flămând”, „cetățean încarcerat” era, pentru atenieni, o contradicție în termeni.)

În afară de cei săraci, de aceeași alocație beneficiau și persoanele cu dizabilități și orice alt cetățean care, din diferite motive, nu se mai putea întreține singur. Iar orfanii de război primeau pensie și erau întreținuți de stat până la vârsta majoratului.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Atenienii – și nu doar ei – inventează primul sistem european public de educație (primară). Dacă erai bogat, angajai profesori pentru copiii tăi. Dar dacă nu, cetatea angaja profesori care să ofere educație primară (scris, citit, socotit, muzică și gimnastică). În felul ăsta, educația era accesibilă tuturor. (Bun, nu chiar tuturor, doar băieților. Fetele nu erau admise în sistemul public. Dacă erai fată, puteai fi educată doar dacă familia ta își permitea profesori particulari, altfel rămâneaai analfabetă pe viață.)

Tot atenienii – și nu doar ei – creează primul sistem european public de sănătate. La fel ca în cazul educației, dacă îți permiteai, angajai serviciile unui medic privat. Altfel însă, cetatea angaja medici ținuți să ofere servicii medicale tuturor cetățenilor care le solicitau asta.

Grecii, în fine, inventează (sau aduc de la perși?) băile publice – care ulterior vor deveni una dintre cele mai recognoscibile trăsături ale civilizației romane. Ele asigurau un minim de igienă personală tuturor cetățenilor, fiindcă erau construite și întreținute din bani publici. Cine nu avea baie acasă, fiindcă nu își permitea, avea acces liber la baia publică.

Și tot construite și întreținute din bani publici erau și (amfi)teatrele – de data asta o trăsătură recognoscibilă a civilizației grecești. Cetățenii aveau acces liber la cultură prin intermediul spectacolelor de teatru (și de poezie).

Ca să rezum, pentru atenieni – dar și pentru cetățenii multor altor orașe-stat grecești – educația, sănătatea, cultura și accesul la igienă erau considerate bunuri publice (furnizate de stat și accesibile tuturor). Tot bun public era și asigurarea nevoilor de bază (pentru cei care, din diferite motive, nu și le puteau asigura singuri). Cu alte cuvinte, Atena și celelalte orașe-stat grecești care au dat prima mare civilizație europeană nu erau nici pe departe state minimale, ci în foarte multe privințe semănau (dacă ne referim doar la cetățeni) cu statele europene de azi.

Și cu asta ajungem la romani. Romanii nu au dat lumii băile publice și amfiteatrele, dar au inventat canalizarea publică, lucru pe care îl știau și ei și de care erau foarte mândri (mai ales în conversațiile cu grecii, față de care au avut tot timpul un vizibil complex de inferioritate).

Spre deosebire de greci, romanii nu au dezvoltat niciodată sisteme publice de educație sau de sănătate. Ăsta e și principalul motiv pentru care grecii îi țineau pe romani de barbari (la fel cum ne raportăm noi azi la americani), în ciuda faptului că altfel le recunoșteau multe calități (cum și noi le recunoaștem americanilor).

Dar, în materie de politici sociale, romanii au inventat ceva ce grecii nu văzuseră niciodată: un strămoș direct al venitului de bază necondiționat. Toți cetățenii romani care locuiau în Roma (dar și în câteva alte mari orașe ale republicii și ulterior ale imperiului) primeau zilnic, gratuit, pâine – „pâinea noastră cea de toate zilele” – prin intermediul brutăriilor statului.

Motivul ideologic era același ca în cazul obolului atenian: „cetățean flămând” (deci neliber) e o contradicție în termeni.

Firește, asta era valabil doar pentru Roma și alte câteva orașe mari. Dar obolul atenian propriu-zis? Romanii au preluat sistemul, dar l-au modificat sub forma celebrului sistem clientelar (o altă invenție/inovație de-a lor).

Îți lipseau mijloacele de trai prin care să-ți asiguri subzistența? Erai un avocat, un profesor sau un medic temporar fără clienți, un actor care nu prinde roluri sau orice altă persoană fără venit sau cu un venit prea mic pentru a putea trăi? Nicio problemă. Te duceai la un cetățean bogat și deveneai clientul lui. Acesta, în calitate de patron, avea obligația să îți ofere zilnic o sumă de bani din care să te poți întreține – iar tu, la rândul tău, aveai obligația să-l lauzi și să-l urmezi în plimbările lui prin oraș.

Ați zice că, de vreme ce avem de-a face cu o relație între două persoane particulare, asta era o formă de caritate privată (atât de dragă libertarienilor), dar vă înșelați. Fiindcă sistemul clientelar era impus de stat. A avea clienți (în sensul descris aici) era una dintre condițiile obligatorii de eligibilitate într-o funcție publică. Dacă nu aveai clienți, sau aveai doar câțiva, de ochii lumii, adio funcție publică, n-aveai cum să te înscrii la concurs. Iar funcțiile publice, după cum știm, pot aduce beneficii private substanțiale, deci exista un stimulent major să vrei să fii patron.

În plus, cu cât aveai mai mulți clienți, cu atât erai mai influent după ce obțineai funcția publică – și puteai să-ți pregătești terenul pentru a accede într-o altă funcție, și mai importantă. În felul ăsta, statul îi obliga practic pe bogați să concureze între ei pentru a atrage un număr cât mai mare de clienți.

Cezar, Marc Aureliu, Octavian și toți ceilalți pe care-i știți au fost superpatroni (megapatroni?), altfel n-ar fi putut ajunge niciodată în funcțiile în care au ajuns.

În realitate, așadar, sistemul clientelar era o taxă pe bogăție, doar că ea nu era plătită statului, ci direct cetățenilor. În acest fel, statul se asigura că în republică (și ulterior în imperiu) nu există săraci nemulțumiți.

La fel ca grecii, romanii considerau accesul la igiena personală și la cultură drept bunuri publice care trebuie să fie accesibile oricui. De aici canalizarea publică, termele și, firește, stadioanele. Doar că la romani cultura era mai puțin cu teatru și mai mult cu gladiatori (cam ca la americani azi, dar și la noi cu fotbalul).

Dar, una peste alta, civilizația romană a fost, aidoma celei grecești, una care asigura, cu o vorbă celebră, pâine și circ (pâine și cultură, dacă e să ne exprimăm mai elegant) tuturor cetățenilor, cu un model social mult mai apropiat de cel european de astăzi decât de cel american.

Și așa ajungem, în fine, la bizantini – ultima mare civilizație europeană premodernă (adică anterioară secolelor XVII-XVIII, când se pun bazele doctrinare, filosofice – spuneți-le cum vreți – ale modernității).

Constantinopolul a preluat de la Roma tema „venitului necondiționat”, oferind zilnic pâine gratuită locuitorilor săi până inclusiv în secolul al VI-lea. (Din secolul VII imperiul pierde Egiptul – și Orașul nu-și mai poate permite să facă asta.)

Tot de la romani au preluat și stadionul, transformat în hipodrom, cu celebrele lui facțiuni populare, Albaștrii și Verzii, care la un moment dat deveniseră atât de influente încât puteau întrona și detrona împărați.

De la vechii greci, bizantinii au preluat sistemul public de educație, pe care l-au extins: educația primară a devenit obligatorie pentru toți copiii – băieți și fete – începând de la 7 ani. Consiliile orășenești aveau obligația să asigure fondurile necesare pentru construcția și întreținerea școlilor publice – și pentru plata profesorilor publici. (La fel ca în Atena clasică și în celelalte orașe-stat grecești, părinții înstăriți își puteau educa acasă copiii, angajându-le tutori.)

Motivul pentru care, pentru prima oară în istoria Europei, fetele au fost incluse în sistemul de educație este că, în imperiul roman de răsărit, femeile aveau drept de proprietate, drept de a semna contracte, drept la liberă inițiativă economică și drept de muncă (pe lângă dreptul de divorț) – așa încât trebuiau să știe să scrie, să citească și să socotească. Imperiul bizantin a fost de departe cea mai alfabetizată societate din vremea sa.

Tot de la grecii antici, bizantinii au preluat sistemul public de sănătate – și l-au dezvoltat și pe el. Medicilor publici, de care știm deja din antichitatea greacă, le-au adăugat construcții, tot publice, în care oamenii puteau veni pentru a se trata de diferite boli și pentru a se supune, dacă era cazul, diferitelor proceduri medicale, inclusiv chirurgicale.

Pe scurt, bizantinii au inventat spitalul public (gratuit pentru săraci) – probabil de departe cea mai mare contribuție a lor la civilizația lumii. (Fără legătură cu tema, tot bizantinilor li se datorează faptul că în toate academiile militare din lume se studiază bătălii și războaie din trecut ca mijloc de a deprinde arta militară: ei au fost primii care au făcut asta în mod sistematic.)

Cât despre vechiul obol, bizantinii au înlocuit transferul de bani/bunuri către cei săraci/defavorizați cu transferul de servicii. Pe lângă spitale, în imperiu exista o vastă rețea de așezăminte publice (fie ale statului, fie ale bisericii, fie mixte): orfelinate, case pentru bătrâni (care de regulă găzduiau și bolnavi cronici), adăposturi pentru săraci, leprozerii, adăposturi pentru străini și așa mai departe. Acolo unde există instituții occidentale comparabile, observatorii notează că în Bizanț calitatea serviciilor era net superioară (probabil și pentru că serviciile furnizate erau de tip universal, nediscriminatoriu), locuitorii Constantinopolelui (și, în general, bizantinii) mândrindu-se cu asta.

Dintre toate societățile descrise aici, cea bizantină a fost de departe cea mai avansată și cea mai apropiată de modelul social specific societăților liberale europene de astăzi. Dar toate trei, împreună, sunt premergătorii modelului social european postbelic, pe care îl fac posibil prin aceea că îi oferă memoria culturală și instituțională, precum și cadrul conceptual în interiorul căruia europenii postbelici gândesc problema „societății bune” pentru cetățeni și, în general, pentru oameni.

Această memorie și acest cadru conceptual au făcut posibil un model social diferit de al altor societăți, la rândul lor democratice și liberale, dar care au crescut din alte tradiții.

Când, în documentele UE, se vorbește de modelul social european, referința e la această tradiție multimilenară (sau, după caz, milenară sau doar multiseculară) elaborată de cele trei mari civilizații europene care o preced pe cea contemporană.

Singura civilizație care lipsește este cea feudală – și e interesant să vedem cum, de la începutul iluminismului încoace, instituțiile sociale grecești, romane și bizantine sunt redescoperite, revalorizate, interpretate, modernizate, (re)combinate și asumate adesea în opoziție explicită cu lumea feudală.

Când, în calitate de europeni, gândim o societate centrată pe drepturi și pe egalitatea dintre cetățeni, referințele noastre istorice merg inevitabil spre Atena și Roma (când avem în vedere drepturi politice) – dar spre Atena, Roma și Constantinopol când introducem și drepturile sociale. (Dacă azi preferăm transferurile sociale sub formă de servicii universale/universalizabile mai degrabă decât transferurile în bani/în natură, referința la Constantinopol devine inevitabilă.)

Dacă aceste trei civilizații (sau oricare dintre ele) n-ar fi existat, ideea noastră de „societate bună” ar fi fost cu totul alta. Așa, în schimb, cele trei civilizații non-feudale care au precedat-o pe a noastră ne infuzează inevitabil gândirea politică și socială. Doar așa am putut produce „modelul social european” din documentele UE – pe care, iată, l-am exportat cu succes și în multe spații non-europene.

Dacă acest model social diferă (parțial) de cel american, asta se întâmplă (și) pentru că avem tradiții și surse de inspirație parțial diferite. Pentru americani, Europa („Lumea Veche”) joacă același rol pe care îl joacă la noi „lumea feudală”: e opoziția fondatoare față de care îți dezvolți identitatea. (Pentru comparație, Canada, Australia și Noua Zeelandă nu s-au construit la fel, ci mai degrabă ca niște „Europe departe de Europa”.)

Iar dacă pentru noi sursa de inspirație e triplă, pentru americani e mai degrabă doar Roma (mai ales cea republicană, mai puțin cea imperială și deloc cea catolică.) Grecia – antică sau bizantină – nu există. Pentru ei, noi suntem Grecia, ba chiar o Grecie neinteligibil și frustrant de bizantină.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp