Foto: Getty Images
În copilărie, meseria de adult mi se părea imposibilă. Am crescut cu groaza că atunci când orologiul va suna ceasul maturizării și voi ajunge în situația de „a mă descurca“, voi eșua lamentabil. N-aveam ce trebuie, îmi lipseau cu desăvârșire niște abilități pe care le consideram esențiale: talentul mlădierii în relațiile cu ceilalți, capacitatea de a construi și întreține rețele de conexiuni utile, superputerea de a strecura cu naturalețe o șpagă sau tăria de a fenta coada și a sări peste regulile inventate „pentru ceilalți“.
Priveam stupefiată toate cascadoriile pe care adulții din jurul meu le executau cu măiestrie pentru a acoperi nevoile de bază: hrana, îmbrăcămintea, adăpostul. O ladă de cartofi sau o canistră de benzină erau niște misiuni demne de James Bond: trebuia să fii mereu în stare de alertă, să spionezi oportunitatea, să câștigi de partea ta furnizorul, să găsești soluții secrete pentru depozitare, să-ți calculezi șansele de supraviețuire până la următoarea lovitură. Fiecare toamnă devenea o mișcare subtilă de rezistență, în care borcanele se transformau în adevărate produse de contrabandă: Daciamobilul alerga prin sate, ocolind gropile și Miliția, deșălându-se sub povara proviziilor ce urmau să înfrunte eterna iarnă a lipsurilor noastre.
Erau anii ’80 în România despuiată de suflet – în 1977, Partidul hotărâse abuziv și tranșant să scoată din lexiconul național psihologia, desființând cu totul această profesie, suprimând toate departamentele, specializările și catedrele de psihologie din țară. Omul nou nu avea nevoie de suflet și de emoții, ci de provizii ca să treacă iarna. Când privești retrospectiv, realizezi că astăzi purtăm ca melcii pe spinările noastre consecințele mutațiilor psihice din toți acei ani „glorioși“: suntem în continuare produsele fricii, ale lăcomiei, neîncrederii și lipsei de comunicare. Tolerăm șefi abuzivi, contracte care nu ne avantajează, guvernanți vecini cu nesimțirea, instituții lipsite de transparență, parteneri de oraș bombardați de tupeu și sisteme absurde de valori, pentru că pe noi normalitatea nu ne-a vizitat niciodată. Revoluția ne-a umplut rafturile, dar niciodată golurile de educație socială, civică și emoțională. Ne-am îndestulat cu drepturile pe care le aduce libertatea, dar am gustat prea puțin din obligații. În relațiile cu instituțiile, cu locul în care trăim și cu cei necunoscuți am rămas primitivi și sălbatici.
În aceste decenii de reconstrucție, n-am reușit să clădim o normalitate în adevăratul sens la cuvântului. Meseria de cetățeni ai României ne stârnește în continuare multe din angoasele copilăriei: cum să ne „descurcăm“, cum să cunoaștem pe cine trebuie ca să fim în siguranță, cum să fentăm normele spre binele copiilor noștri. Am așteptat o societate normală în care toate aceste abilități să nu mai fie de prim rang. Când ea n-a venit, mulți dintre noi am emigrat. Ceilalți, începem să ne pierdem printre rândurile unei depresii naționale. Chiar dacă gonim în mașinile din colecțiile noastre Turbo, trăim cu amărăciunea că sistemul este virusat în continuare, că spitalele se pot transforma oricând în monumente de comemorare a cetățenilor necunoscuți arși pe rugul infirmității noastre; urmărim cu obidă cum Inelul Puterii face victime pe coridoarele Guvernului și cum la Cotroceni cântă solemn cucuveaua pentru o Românie eșuată.
De Ziua mondială a sănătății mintale, am simțit că până la normalitate mai avem un drum foarte lung, pavat cu tare vechi și cu angoase proaspete. Dar pe când începeam să alunec spre tenebrele înstrăinării, m-a salvat proustian o plăcintă cu mere lăsată la ușă alături de un borcan cu miere. Suntem ca într-o Vamă necovențională, la cota 1000, plouați, înfrigurați, cu întreruperi de energie și de nădejde, cătând prin întuneric prietenii alături de care am fredonat toate greutățile, cu speranța că împreună vom mai trece o dată granițele disperării.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.