Crezi că ești un părinte bun? Mai gândește-te o dată!

(Foto: Guliver/Getty Images)

La întrebarea Crezi că ești un părinte bun? sunt convins că marea majoritate ar răspunde afirmativ, până și părinții care își abuzează copiii. Certurile și bătăile sunt spre binele copiilor, nu? „Să iasă oameni din ei”. Îmi bazez convingerea chiar pe natura umană. Întâlnim mereu oameni care afirmă fără complexe că nu au talent la desen, sau că nu au voce sau ureche muzicală. Sau că „nu le au” cu matematica, cu literatura sau cu limbile străine. Dar n-am văzut încă pe nimeni care să accepte că e un pic mai... imoral. Că nu e un părinte, sau soț, sau coleg bun. Dimpotrivă, toți ne credem buni. Singurul reproș care-l acceptăm, cu prefăcut regret, e că suntem „proști de buni”.

Până la un punct, e chiar adevărat. În ceea ce privește intențiile, toți suntem buni. Infractorul dă spargerea în propriul interes, nu ca să producă o pagubă proprietarului. Chiar și sadicul, violatorul sau pedofilul urmăresc în primul rând propria plăcere, nu suferința victimei. Peste tot numai intenții bune cu care însă, uneori pavăm drumul spre iadul în care, din nefericire, îi mai târâm și pe alții.

Așa că haideți să încercăm să ne depășim de data asta fariseismul înnăscut, adică acea capacitate de a ne da singuri dreptate, și să ne punem o întrebare veche de când lumea: ce înseamnă să fii un părinte bun? E o întrebare importantă atât pentru noi, cât și pentru societate și, în sens mai larg, pentru specia umană. Prin urmare, cred că merită o abordare pe măsura naturii noastre de animale sociale și raționale: o abordare filozofică. Așa că, cine se așteaptă în continuare la rețete de parenting sau speră la o confirmare a propriilor opinii, mă tem că va fi dezamăgit.

Da, întrebarea e filozofică, și nu mă feresc să pun eticheta acolo unde cred că îi este locul. Filozofia a căpătat azi o conotație de derizoriu sau sterilitate academică pentru că ne e adeseori frică, sau nu mai avem timp, să gândim cu capul nostru la propria viață. O stare de lucruri regretabilă, fiindcă „o viață ne-examinată nu merită trăită”, spunea „părintele filozofiei”, Socrate.

Dacă am pornit pe calea rațiunii, să observăm că decizia de a face un copil este, în mod paradoxal, dar logic, în defavoarea celui din urmă. Dacă un copil se naște, are parte de suferință, ceea ce este rău; dar are parte și de plăcere, ceea ce este bine. În schimb, dacă nu se naște, copilul nu are parte de suferință, ceea ce este bine; nu are parte nici de plăcere, ceea ce nu este neapărat rău. Din comparația celor două variante logice se observa că este în avantajul copilului să nu se nască. Așadar, dacă vrei să faci copii, nu cere sfatul înțelepților, ci ascultă-ți inima... Da, e un factor irațional, dar absolut esențial, deoarece copilul nu e un telefon „șmecher”, cu care te fălești în fața cunoscuților până îi piere „noutatea”, iar apoi te descotorosești de el la vechituri. Fiindcă, din păcate, se mai întâmplă și asta: copii „returnați” centrului de adopție sau „făcuți uitați” în brațele bunicilor.

Pentru a evita să avem de a face în continuare cu un număr de concepții aberante, dar destul de răspândite, e bine să stabilim din capul locului unele aspecte ale relației dintre părinte și copil; mai precis, ce nu este copilul pentru părinte. Copilul nu este proprietatea părintelui, ci o ființă umană cu dorințe și nevoi. Copilul nu este nici adultul anticipat de părinte, și nici părintele în versiunea sa din copilărie.

Acum să vedem cât sunteți de pregătiți pentru demersul filozofic. Vă propun o întrebare mult mai simplă decât cea referitoare la „părintele bun”, și anume un test de filozofie dat candidaților la admiterea într-o renumită renumită facultate: ce înseamnă „mâncare”? Pare ușor, nu? Răspunsul corect e, de fapt, o altă întrebare: „mâncare” pentru cine sau ce? Fiindcă șnițelul nu e „mâncare” pentru o vacă. Dacă ați ratat soluția, nu fiți prea dezamăgiți, fiindcă sunteți într-o companie bună: jumătate dintre candidați n-au găsit răspunsul corect. Prin urmare, atunci când ne întrebăm „ce înseamnă să fii un părinte bun?” ar trebui să precizăm și în relație cu cine sau ce. Cu proprii părinți? Cu propria copilărie? Cu cei din jur? Cu copilul nostru de azi? Sau cu viitorul adult, azi copil? Cu legea? Cu ce spun psihologii?

Să nu înțelegeți de aici că mi-am propus să relativizez; dimpotrivă, vreau să clarific. Cu alte cuvinte, nu intenționez să vă descurajez spunând că, oricum o dai, tot prost iese, și tot se va găsi cineva care să te arate cu degetul că nu ești un părinte bun. Din contră, vreau să realizați că nu putem mulțumi pe toată lumea, așa că trebuie să stabilim ce și cât contează pentru noi.

Acum, că ne-am clarificat sursa convingerilor, să vedem cât de întemeiate sunt, fiindcă ce folos că ceea ce facem pare în general bine, dacă motivația e toxică? Un alt mare filozof antic, Aristotel, ne spune că virtutea o găsim la mijlocul drumului între două vicii. De ce facem ceea ce facem pentru copil? Nu vă cer să reflectați ore în șir pentru fiecare decizie, ci să aproximați intuitiv, dar onest, cât din motivație este altruism și cât egoism? Fiindcă un părinte care nu se gândește deloc la sine este la fel de nociv ca unul preocupat exclusiv de propriul interes.

„Sacrific totul pentru copil!” spune altruistul. Dar cum poți avea grijă de un copil dacă nu poți să-ți porți măcar ție de grijă? Cu ce îi e de folos copilului tău un părinte epuizat și mereu nemulțumit?

„Sacrific copilul acum, dar îmi va mulțumi când va fi mare!” spune egoistul. Așa să fie? Ce e mai probabil să urmărești: o mulțumire ipotetică sau o asigurare confortabilă pentru bătrânețe? Cui i se pare că sunt cinic, să știe că asta e reacția oricui atunci când logica îi desființează câte o prejudecată.

Pe de altă parte, să nu cădem nici în capcana perfecționismului. Ca și-ntr-un cuplu, o relație părinte-copil fără ceva fricțiuni e o relație care de fapt a încetat demult să mai existe. Ca atare, e mai degrabă vorba de cantitatea și calitatea interacțiunilor dintre părinte și copil. Studiind cuplurile stabile, cu o relație așa-zis „sănătoasă”, psihologii au găsit un raport de 5:1 între interacțiunile „bune” și cele „rele”. Dacă „binele” ar trebui să predomine între soți, de ce nu ar fi acest lucru valabil și între părinte și copil?

Acum vă las cu propriile calcule, cu observația că un raport de „fifty-fifty” e foarte departe de a ne face niște părinți buni...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp