Criza maternității: în lumea civilizată, femeile fac copii târziu, din ce în ce mai greu, cel mult unul, doi, sau nu mai fac deloc

Foto: Guliver Getty Images

Trăim în cea mai bună dintre perioadele posibile, de zeci de ani e pace în partea asta de lume, avem cea mai mare speranță de viață din istorie și cel mai bun trai datorită tehnologiei, industrializării și descoperirilor științifice. Și, totuși, nicicând maternitatea nu a cunoscut criza în care se află azi.

În partea civilizată a lumii, femeile fac copii târziu, din ce în ce mai greu, cel mult unul, doi, sau nu mai fac deloc. E o gravă criză care se adâncește cu fiecare femeie ce ajunge disperată la doctor pentru inseminări artificiale și fertilizări in vitro, în speranța că trupul ei va înflori. Cum s-a ajuns aici? Am fi tentați să spunem că responsabilitatea aparține chiar femeilor, care s-au „emancipat” în ultimul secol. Și-odată cu drepturile și libertățile câștigate, s-au luat la întrecere cu bărbații, iar acum vor nu doar un serviciu, ci cariere, funcții, poziții înalte, să fie lideri, să conducă partide, țări și business-uri de succes. 

Peste tot, în conversațiile mamelor noastre, ale părinților, bunicilor, bărbaților și încă ale multor femei, bântuie ca o ciumă gândirea asta: femeile de azi și-au uitat menirea și s-au îndepărtat de rostul sacru al perpetuării speciei. În realitate, e fix invers. Să vă explic de ce.

Problema nu e că femeile și-au câștigat drepturi și că au în aparență toate libertățile consfințite de constituțiile țărilor în care se nasc, trăiesc și muncesc. Și nici că-și doresc și chiar reușesc marea majoritate a celor care-și propun să aibă cariere și poziții de succes. Marile companii și cele care învârt business-uri de miliarde au femei manageri de top nu pentru că nu vor să facă discriminare de gen. Și nici pentru că femeile sunt mai bune ca bărbații, cum am fi tentați să clișeizăm, alunecând în cealaltă extremă. Explicația e mai simplă și mai aproape de originile speciei. Femeile au un fel de a pătrunde lumea, de a o pune în ordine și de a o conduce care dă rezultate extraordinare și pentru bărbați. Până de curând, lucrul acesta părea de neconceput. Minți luminate ale secolului nostru au descoperit asta și ies ușor, ușor din schematismul paradigmei „bărbații sunt mai inteligenți, ba nu, femeile sunt mai inteligente”. Femeile au o inteligență care e pur și simplu altfel, iar ea nu e concurentă bărbaților, ci diferită și complementară în alcătuirea lumii. Universul nu trebuie să fie condus de femei. Ci de femei, și bărbați, deopotrivă. Ca să revin, problema nu e de ce femeile caută să-și împlinească acum potențialul, ci de ce le-a fost luat, secole de-a rândul acest drept. Ca să aflăm răspunsul trebuie să ne întoarcem un pic în timp și să ne uităm dacă a existat vreo epocă în care femeia a avut un alt statut. Și știu că răspunsul, pe care eu l-am căutat ca filolog, îi va disconforta pe mulți.

În era precreștină, în societățile primitive și vasta lume antică, femeia avea un rol sacru. Credința oamenilor în contribuția feminității la facerea întregii lumi era atât de firească, încât divinitățile din Europa până în îndepărtata Asie nu erau zeii, cum generic aflăm noi în scriptură, ci zeițele și zeii, cum aflăm noi din descoperirile arheologice de secol XIX pe care le consemnează azi toate istoriile școlare și pe care s-a întemeiat sistemul de educație modern. Mircea Eliade, cu care ne tot mândrim prin broșuri, ignorându-i tezele, scrie în „Istoria Credințelor și Ideilor Religioase” despre asocierea în culturile precreștine a zeităților feminine preponderent cu pământul și a celor masculine - cu zona celestă. Creația, natura, lumea au apărut la împreunarea dintre cele două. Cum au reușit religiile erei noastre să elimine femeia din rolul său de putere primordial? Cum au dispărut zeițele din imaginarul colectiv? Reflectați câteva secunde fără patimă la reperele spirituale care ne guvernează viața din Evul Mediu până azi. Dumnezeul Creației are proiecții exclusiv masculine, iar Eva, prima femeie, oricum nu e om, e o coastă... Poate cel mai de seamă istoric al generației noastre, Yuval Harari, pe care-l așeptăm anul acesta la București, vorbește în „Homo Deus” despre paradoxul în care ne aflăm. Ne bucurăm din plin de toate descoperirile științei și ale arheologiei care ne-au scos din subterane milenii de evoluție ale planetei, de la mamuți la Epopeea lui Ghilgameș, cu care începe orice studiu de literatură universală în școală, dar suntem încă mental captivi în cele câteva secole de Ev Mediu.

Trăim în cea mai bună dintre perioadele posibile, avem cea mai mare speranță de viață din istorie și cel mai bun trai, dar femeile încă recuperează ce le-a fost luat. Nu mai sunt nici supuse, nici fecioarele născătoare de prunci, inseminate fără voia lor de entități superioare, ci femei care fac sex, sunt propriile lor stăpâne și știu să conducă. E în natura lor. 

Maternitatea va ieși din criză, deci, nu când femeile se vor întoarce să stea la cratiță și să facă copii, ci atunci când bărbații vor face un pas înainte și vor înțelege că rolul masculin în actul de creație nu e superior, mântuitor, nici pasager ca sfântul duh. E unul solar, complementar, de implicare permanentă și responsabilă în creșterea speciei. Așa cum actul conducerii, organizării lumii nu e tutelar masculin derivat al forței fizice, ci o naturală distribuție de putere, prin completarea abilităților minții cu virtuți emoțional-afective. Ne mai trebuie timp ca să atingem acest echilibru dar, dacă bărbații nu vor face efortul să se descopere, iar femeile nu vor ieși din rigiditatea unor clișee medievale, exact ca în trista „Poveste a slujitoarei”, și specia lor într-o zi va dispărea. Și nicio religie nu va mai fi acolo să o poată salva…

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp