Cronica unei morți anunțate sau cronica unei invazii ridiculizate cu accente de nebunie inimaginabilă

Foto: Getty Images

Cronica unei morți anunțate sau cronica unei invazii ridiculizate cu accente de nebunie inimaginabilă. O scenă în care nu ai vrea să te trezești, deși, mai deunăzi, vorbind cu un apropiat, eram de părere că, exact asemenea unor ciclicități istorice, va fi dat și generației noastre să trăiască cruzimea războiului, a molimei și a altor orori pământești.

George Orwell, în cartea să, 1984, spunea că „cine controlează trecutul, controlează viitorul; cine controlează prezentul, controlează trecutul”. Nimic mai adevărat. Astăzi, și nu doar de astăzi, securitatea globală este amenințată de „toanele” unui Putin preaslăvit de unii și marginalizat de alții, o țesătură puternic favorizantă generării unui monstru care, sub alura caracterului puternic în ciuda staturii napoleoniene, a îmbăierii la bustul gol la copcă, precum și a sentimentului excluderii de la masa celor mari, a dus la ceea ce vedem astăzi. 

Ne afectează pe noi românii, cei aflați sub umbrela NATO, ceea ce se întâmplă la o aruncătură de baț de noi sau avem încă timp să ne gândim atât timp cât mai există o bucată de pământ între noi și Rusia expansionistă doritoare de refacere a fostei URSS? Relațiile tensionate nu sunt de ieri, de azi, sunt simțite și gestionate de către aripa vestică de ceva timp, iar evoluția evenimentelor din Ucraina va modifica balanța de putere pe care mulți o considerau în echilibru, iar rolul diplomației în gestionarea situației conflictuale la nivel mondial nu a dat roade în față unui personaj dornic să rescrie istoria.

Când vorbim despre conflict armat și de invadarea unor teritorii, avem în vedere concepte precum suveranitate statală, diplomație și securitate, axe regionale de interes, interdependențe statale sau cooperare internațională. În privința unei ordini mondiale, Henrry Kissinger distingea două tendințe care îi periclitează coeziunea: o redefinire a legitimitații sau o modificare semnificativă în echilibrul de putere.

Așadar, Putin a hotărât în dimineața zilei de 24.02.2022 să redefinească conceptul de legitimitate și să instituie frica, moartea, groaza, toate sub împachetarea inițială a unei invazii care să apere separatiștii din Donbas, ca mai apoi să își schimbe discursul în toiul nopții și să atace susținut zone și puncte, vom vedea dacă strategice, din Ucraina.

Martin Luther King Jr. afirma la un moment dat că, atunci „când oamenii răi complotează, oamenii buni trebuie să facă planuri”. În prezent, nu departe de România, tensiunile de la granițele Ucrainei ating cote maxime, iar în aer sirenele anunță punctul culminant. Încordarea nu este prezentă doar în Ucraina, ci la nivel global prin implicarea structurilor precum NATO și UE și a statelor occidentale, dar și a celor răsăritene. Statele implicate sunt în alertă, iar tabloul prezintă o Rusie dezlănțuită, motiv suficient pentru a atrage atenția asupra unei Rusii condusă de un „semizeu”. Deși la început părea că principala motivație a Kremlinului era de a influența negocierile de securitate europeană cu Statele Unite și NATO și, implicit, de a obține „garanții de securitate”, ulterior discursul a devenit amenițător și a dezvăluit adevăratele planuri ale liderului neînțeles.

În 2005, Vladimir Putin a declamat: „să lăsăm, zi de zi, fantomele trecutului să ne bântuie, împiedicându-ne să mergem înainte?”, pentru ca tot acesta să considere în 2014, după anunțarea anexării Crimeii, în fața camerei superioare a Parlamentului, „o paradă a suveranității” acordarea independenței statelor post-sovietice și că Rusia își rezervă dreptul de a își apara interesele economice atât pe întreg spațiul ex-sovietic cât și pe celelalte zone de influențe ale fostei URSS, folosind justificarea intereselor etnicilor ruși în acele regiuni. Puteam înțelege că justifica de pe atunci intervenția prin orice mijloace de la cele cinetice clasice până la mijloacele moderne ale războiului hibrid. Și asta a făcut.

Într-un interviu acordat pe 3 Ianuarie 2022 pentru Politico.eu, Anders Fogh Rasmussen fost secretar general al NATO, amintește de prima să întâlnire cu V. Putin în care acesta i-a spus că dorește dizolvarea NATO, menționând că încercările președintelui rus nu au fost singulare, fiind de părere că negocierile nu pot avea loc sub amenințarea armelor. Conform acestuia, o acceptare a propunerilor Rusiei, „va da mâna liberă asupra securității Europei Centrale și de Est. Și chiar dacă nu i s-a dat mâna liberă, acesta și-a alocat dreptul de a acționa în ciuda unei comunități internaționale care avertiza prin consecințe aprige. Nu a fost suficient.

Putea fi incursiunea armată predictibilă sau ținea de aleatoriu și de toanele lui Putin într-un moment de insomnie? Niall Ferguson în Apocalipsa menționa că în toate perioadele a existat un ciclu de patru „cotituri” (turnings): apogeu (high), „deșteptare” (awakenning), „destrămare” (unraveling) și, în fine, „criză” (crisis). Asta ca susținere a ideii de ciclicitate istorică. 

Toate încercările de descurajare a agresiunii Moscovei și a asigurării prin vizita liderilor europeni în Ucraina au fost văzute de către liderul de la Kremlin ca o provocare la adresa acesteia. Dacă ar fi să gândim precum cel dintâi teoretician militar, Sun-Tzu, cu privire la război, “arta războiului este de importanță vitală pentru stat” și ne dăm seama că pacea este ceva utopic atât timp cât vor exista statele și atâta timp cât acestea vor avea interese antagonice.

În ceea ce privește intervenția Rusiei în Ucraina, aceasta are imaginea unei dorințe de reafirmare a poziției sale expansionite temându-se de o îndepărtare de centrul european. Complexitatea cadrului internațional este dată de paradigmele care stau la baza fiecărei perioade și fiecărei teorii specifice relațiilor internaționale, iar muabilitatea sistemului internațional este dată tocmai de capacitatea de reconfigurare a centrelor de putere. Henry Kissinger afirma că “sistemele internaționale au o viață precară” și că fiecare “ordine mondială” exprimă o aspirație la permanență: termenul însăși are o aură de perenitate în jurul său.

În configurația geografică și a civilizațiilor, întâlnim Estul și Vestul, sau cum ar spune Niall Ferguson, în cartea sa Civilizația, Vestul și Restul, în cartea cu același nume, unde identifică avantajele lumii occidentale față de restul lumii ca fiind de tip competitiv, din punct de vedere al democrației care face loc avantajelor competitive, iar în relația cu alte state, statele moderne caută să își maximizeze puterea pentru a-și apăra și promova setul de valori ce stau la baza sa, a-și atinge interesele și a asigura integritatea teritorială și supraviețuirea statală (Dorel Buse în Centre și Raporturi de putere în relațiile internaționale în epoca post Război Rece). 

În această nouă etapă și început de an 2022, se pare că restul începe a se trezi, mânat de dorința obținerii suveranității statale, iar un Est crezut latent, se reaprinde la propriu din dorința de a reface, unde este posibil, o fostă Uniune Sovietică. Cât despre România, această are, acum, mai mult că niciodată, nevoie să alinieze politica externă noilor tendințe mondiale, consideră Dorel Buse.

Am putea identifica modele cu izvoare în teoria jocurilor, unde fiecare parte implicată trebuie să gândească toate opțiunile ca raționale chiar dacă teoria depinde de o viziune nerealistă a rațiunii umane. Wiliam Riker, credea că “teoria jocurilor nu lasă niciun rol pentru instinct, pentru obiceiurile nechibzuite, pentru dorințele autodistructive inconștiente sau pentru o voință metafizică și exogenă”. Astfel, el a văzut prin teoria jocurilor o cale de ieșire din dilemă, prin combinarea posibilităților de generare cu liberă alegere (Lawrence Freedman, Strategia).

Cine încearcă în aceste momente să înțeleagă Rusia, trebuie să o înțeleagă istoric. Robert Cooper în The Breaking of Nations: Order and Chaos în the Twenty-First Century, amintea despre afirmația atribuită țarinei Ecaterina cea Mare (1762-1796) care indică tipul de politică orientată către expansiune a Rusiei: “Nu am cum să-mi apar granițele altfel decât extinzându-le”.

Am putea spune că “o militarizare excesivă a Federației Ruse își are rădăcinile în cultura strategică rusă”, așa cum concluzionează Ioana Racheru în capitolul dedicat analizei strategiei de securitate națională a Federației Ruse din volumul coordonat de Marian Zulean, Strategiile de securitate naționala.

Fostul consilier al lui Vladimir Putin, Gleb Pavlovski, afirmă că „Moscova privește afacerile mondiale ca pe un sistem de operațiuni speciale și e convinsă că ea însăși este o ținta a operațiunilor speciale occidentale” amintește Neil MacFarquhar în A Poworful Russian Weapon: The Spread of False Stories”, New York Times, 28 august 2016, citat de Kirckick, James, Sfârșitul Europei, Dictatori, demagogi și noul ev întunecat.

Pe de altă parte, în lunga să istorie, Rusia și-a dorit obținerea accesului la Marea Mediterană și controlul Marii Negre, sprijinind rebeliunile din Imperiul Otoman și oferind ajutor, cumva într-un mod machiavellic, cu promisiunea otomanilor că vor închide Dardanelele pentru navele de război străine, afirmă Jonathan Holslag în cartea sa, O istorie politică a lumii, trei mii de ani de război și pace.

Însă, oricare ar fi strategia sa, Rusia sigur are o evaluare clară a resurselor și un plan de acțiune bine definit în lumina scopurilor nutrite. O definiție a strategiei, punctează faptul că trebuie păstrat un echilibru între scopuri, cai, mijloace; despre identificarea obiectivelor, despre resursele și metodele disponibile pentru atingerea respectivelor obiective.

De altfel, pentru a destabiliza inamicul și pentru consolidarea propriei securitați, încă din cele mai îndepartate vremuri, printr-o stratagemă se putea obține mai mult decât se obținea doar apelând la arme, citează Lawrence Freedman din Everett L. Wheeler, Stratagem and the Vocabulary of Military Trickery. Mnemoseyne supplement 108. Armele deja sună și acum sunt importante strategemele de razboi.

Ca parte a fostului bloc sovietic, Ucraina este prinsă între faliile celor două lumi cu idealuri și moduri de gândire antagonice. O Europa unită și cu perspective și libertăți versus o fostă mare putere, Rusia, în care tot încearcă să renască idealul de supremație.

Kirckick, James în Sfârșitul Europei, Dictatori, demagogi și noul ev întunecat, este de părere că, “politicile Moscovei față de regimurile de la Biskek și Kiev au fost determinate exclusiv de disponibilitatea guvernelor de a urma ordinul Kremlinului.

În ambele cazuri, schimbările liderilor au venit și cu schimbarea poziției față de Occident. Populația Ucrainei este multietnică, o bună parte pro-rusă fiind văzută de Rusia ca un stat vasal care ar trebui să fie mai degrabă o zona-tampon între est și vest. Mai mult, Vladimir Putin consideră că “în februarie (2014), SUA și o serie de state membre UE, au sprijinit lovitură de stat de la Kiev. Acesta consideră că o democrație, așa cum este văzută în vest, ar putea destabiliza “sistemul rus de putere personalizată”, iar în spațiul rusesc este propagată ideea de “acceptare a unor greutăți economice la nivel individual în numele binelui colectiv”.

Ucraina, ca orice stat, are dreptul la autodeterminare, însă teama pregnanată a Rusiei este legată de potențialul de contagiune proeuropeană în spațiul ex-sovietic și de ce nu, și în Rusia. Există precedente la nivel internațional cum ar fi cazurile Poloniei în 1940, Ungariei în 1956, Cehoslovaciei în 1968 când și-au făcut apariția soldații sovietici sau Georgia 2008 sub pretextul ajutorului forțelor locale, lucru care releveaza deja o tactică a rușilor.

Un nou război mondial ar putea arăta ca cel la care Sun-Tzu se referă ca fiind „o problemă de o importantă vitală pentru stat, o problemă de viață și de moarte, calea care duce spre supraviețuire, sau spre dispariție”.

Întregul conflict are că miză suveranitatea limitată a Ucrainei și rămânerea sa în sfera de influență a Rusiei. În tot acest joc al demonstrației de forțe, avem pe de o parte Rusia cu ambițiile ei și pe de altă parte SUA, NATO și UE care trebuie să rămână ferme pe poziție pentru a nu permite Chinei să o perceapă ca pe o putere slăbită și să încerce anexarea Taiwanului utilizând forța sau la asumarea unilaterală a suveranității asupra porțiunilor largi din Marea Chinei de Sud.

În acest moment este vizibilă delimitarea dintre cele două dimensiuni, un Est cu tendințe autoritare în care reminiscențe ex-sovietice mai pulsează în spiritul colectiv și de mirajul lui Vladimir Putin, atotputernic, carismatic chiar pentru unii și un Vest care încearcă să mențină o direcție comună cu dorința de a imprima valorile democratice și principiile liberale unei comunități vaste în interiorul căreia dau să apară din ce în ce mai mult facturi populiste dornice de a apăra valorile naționale. Rusia, în tot acest peisaj, dorește să fie relevantă și nu acceptă ca valorile pe care le apară să fie alterate prin contagiune de către democrația considerată contrară principiilor sale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp