Nu cred că mai putem îngădui/accepta multă vreme, cum o fac mulți acum și prin lipsa de reacție sau/și tăcere, prezența în poziții oficiale, pósturi importante în structuri guvernamentale a unor impostori, agramați, neinstruiți, incompetenți, al căror număr e deja îngrijorător. Oameni care nu știu să vorbească bine limba română, care nu pot gândi, ci numai executa. Oameni pe care CV-ul profesional nu-i recomandă prin nimic. Ultimele alegeri, ca niciodată parcă, au dat avânt câștigătorilor să impună nu numai „cronismul” și nepotismul ca noua religie a clasei politice conducătoare, ci și balansarea României, dincolo de creșterea macroeconomică, care s-ar putea să ne coste(!), într-o zonă cețoasă a arhitecturii europene.
Câtă vreme vom crede că, prin NATO, suntem mai puternici și vom face față unor provocări previzibile, și nu acordăm atenție reconstrucției morale a României, și afirmării/apărării fără echivoc a drepturilor civice, înseamnă că suntem condamnați.
Mă revoltă să văd miniștri care se și ne fac de râs. Mă revoltă să văd zilnica mistificare a competenței, a drepturilor civice, aroganța de care dau dovadă stăpânii ghișeelor din administrația centrală și locală, adunați acum într-o frăție obscenă. Mă revoltă să văd că actul de justiție a devenit, nu odată, o armă care funcționează la comandă.
Mulți jură cu mâna pe Biblie la preluarea oficiului public, dar Biblia aceea a fost și este spurcată cu fiecare josnicie, cu fiecare semnătură pe un act de căpătuială, cu fiecare numire într-un post a unei cunoștințe care nu are calificări pentru acel post. Ei/ele nu jură, de fapt, ci înjură. E semnătură care dă, dar nu acordă. E semnătura prin care nu crește nivelul de trai și nu favorizează cultura muncii, ci aceea care menține dependența de stat ce poartă acum masca cronismului. În greacă cuvântul este „chronios” și înseamnă „de lungă durată”. Astăzi el desemnează, în democrațiile occidentale, fenomenul vizibil al modului în care este folosită Puterea: în numirea în alte funcții, posturi a unor cunoștințe, prieteni cunoscuți de ceva vreme care nu au calificare pentru acel poziție. Nepotismul e la vedere, cronismul e mai insidios.
E o formă a imposturii. Astăzi o astfel de groasă impostură acoperă progresiv cerul administrării lucrurilor publice în România. De ce mi se pare că acum cronismul este foarte vizibil ca fenomen? Astfel de numiri s-au mai făcut și în alte guvernări. Nu e numai „meritul” PSD-ALDE. Dar izbește faptul că acum lucrurile par să fi intrat într-o cadență. Pare un fenomen…nu fără antecesori. PCR era „decodificat” înainte de 1989 ca „Pile, Cunoștințe, Relații”. Cu inițialele schimbate, practica este aceeași, din păcate.
O probă de cronism: Consiliul local sector 3 propune ca director al firmei de IT a primăriei pe cine? Tocmai pe sora fostei sale soții. A primarului. La întrebări, dl. primar spune că lipsa de experiență în IT se explică prin” nimeni nu s-a născut învățat”, iar consiliul local spune că nu e niciun conflict de interese aici. Vedem deci că dna în cauză e nou-născută, probabil, iar faptul că e sora…nici nu merită discuția căci nu o cunoaște, nu? Un mic detaliu: salariul net pentru dna: 8.000 lei. Media au semnalat nu știu câte astfel de situații.
O probă de impostură: cel care conduce Educația lansează celebra deja afirmație că există greșeli, care se pot îndrepta, dar și erori, iar acestea nu se pot îndrepta. În fața reacției masive a publicului față de asemenea gugumănie a unui ministru agramat, domnia sa nu se lasă, merge înainte cu aplomb și ne ridică nivelul și ne spune că avea în cap limbajul specializat din Matematică unde”eroarea de sistem” e gravă și care e altceva decât”greșeala”. El ne-a întins o cursă în care am căzut toți. Căci noi nu ne-am prins că la Educație e o eroare de sistem pe care domnia sa nu o mai poate repara. De aceea și-a cerut scuze ANTICIPAT (așa a zis!) pentru greșelile pe care le-a făcut. „A priori” în cazul domniei sale devine foarte repede „a posteriori”. Eu nu-l văd ieșind zdravăn din lupta asta nemernică a aprioricului cu aposterioricul.
Dar, ca să zic așa, de la obraz: anticiparea nu exclude participarea.Ca la frumosul nostru joc tradițional numit țurcă unde ai nevoie de o țurcă, firește, o bâtă și o groapă. Pentru că mai toți știm ce e o bâtă, ce e o groapă, dar puțini știm ce este o țurcă, ni se va vestesti, curând, și manualul de țurcă (pentru copiii vaccinați). Oricum, e o greșeală numirea ministrului, dar o eroare (de sistem) menținerea lui în funcție.
Aud frecvent afirmația aceasta care e, de fapt, a neputinței și absentării din propria viață. Ca și corolarul său, mai optimist, cu speranță, dar din nou fără a ne vedea noi înșine acolo: „Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Cum adică așa să-ți ajute Dumnezeu, domnule ministru, doamnă funcționar public când dumneata nu numai că nu știi ce spui, dar, iarăși, poate fără să știi, îl iei pe Dumnezeu complice la ceea ce vei săvârși. Nu îți e rușine? Rușine obrazului pe care ni-l arăți zilnic și pe care îl speli în fiecare dimineața?
Ce ni se întâmplă? Nu e corect să delegăm lipsa noastră de reacție lipsei de la vot a multor conaționali. Au făcut și ei/ele alegerea lor. Să fie absenți. Invizibili pentru democrație. Reversul e luarea în posesie a României nu atât de un grup, nu de un partid sau de o alianță politică, cât de tarele noastre: lipsa de încredere în celălalt, instinctul lui a pune mâna, botul într-o sălbatică expresie a evacuării civilizației din democrație, autoexcluderea și autoizolarea, sărăcia spirituală, proliferarea „bulei” ca mod de viață, delegarea neputinței noastre unei conspirații. Dar…”Așa vrea Dumnezeu!”
Nu știu dacă așa vrea El. Aș vrea să nu. Dar aud frecvent afirmația aceasta care e, de fapt, a neputinței și absentării din propria viață. Ca și corolarul său, mai optimist, cu speranță, dar din nou fără a ne vedea noi înșine acolo: „Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Cum adică așa să-ți ajute Dumnezeu, domnule ministru, doamnă funcționar public când dumneata nu numai că nu știi ce spui, dar, iarăși, poate fără să știi, îl iei pe Dumnezeu complice la ceea ce vei săvârși. Nu îți e rușine? Rușine obrazului pe care ni-l arăți zilnic și pe care îl speli în fiecare dimineața? „Doamne ajută!” își închid mulți dintre noi prezența la despărțirea de celălalt, cu speranța ofilită a unui stereotip verbal jertfit în fiecare secundă pe altarul unei comunicări autoimune la virușii defectelor democrației.
Din ceea ce aflăm zilnic pare că structurile autorității sunt invadate de colonii de girimele. Ele sunt aduse de deciziile cronistice ale Puterii și lăsate să ființeze chiar dacă nu știu prea bine ce fac, de ce fac ce fac. Cu limba română, în cazul lor, cum s-a mai observat, e limpede că niște cursuri intensive n-ar fi chiar inutile. Iar niște cursuri de Civilizație ar fi și ele utile. Mulți, se vede, sunt oameni needucați: sunt, de fapt analfabeți politic funcționali pentru care democrația este un slogan strigat ca să se audă unde trebuie, dar nu o realitate. S-au grăbit să facă cursuri la structuri academice impostoare ale serviciilor, și-au luat doctorate de fuduli, se urcă în mașină, se duc la birou, stau pe telefon și …semnează și dau ordine. Iar noi…ca oile care stau cu capul în jos; știți de ce, ne spune ministrul de resort, pentru că le e rușine de ce se spune despre ele la TV! Nu o să vedeți vreun decident cu capul în jos de rușine. Sunt girimelele României de azi: oameni subculturali, care trădează încrederea conferită, dar care au aplombul barbarului căruia i s-a dat drumul în civilizație. Nu toți, firește. E de neînțeles/de neacceptat de ce oamenii de partid care sunt competenți nu sunt plasați în aceste poziții decidente: nu interesează că ei/ele ar putea face bine ce le cere postul?
Mă îngrijorează că, într-o Europă care se destramă sub asaltul migranților, al partidelor de extremă dreapta, al unor naționalisme deșănțate, politicienii români fac o figură foarte palidă. Sunt excepții, puține, dar forța de comunicare politică e încă slabă. Ea este reflexul unei comunicări politice interne cariată de vicii vechi de câteva decenii
Am văzut, din întâmplare, la știri „muștruluiala” prim-ministerială de zilele trecute pentru dl. de la Sănătate. Dincolo, de inacceptabila atitudine, simili-golănească, punctul pe un „i” a fost pus: în fiecare an, același film: manualele și vaccinurile (medicamentele). Încă o dată, dovada clară a vulnerabilităților noastre majore: Educația și Sănătatea. Nu e nevoie de amenințarea Rusiei, să ne pună jos; o facem noi din datorie față de prostia/incompetența noastră. Prim-ministrul îi cerea ministrului o măsură, ceva acolo, ca să se vadă că „se iau măsuri”. Aflăm a doua zi că a fost demisă o directoare din minister. Bun, și cu situația vaccinurilor cum rămâne? Cu situația întregului sistem, Sănătate, Educație cum rămâne?
Nu sunt revoltat că la putere sunt partidele care au câștigat ultimele alegeri. „Ruleta” democratică a decis asta.Sunt revoltat că acestea nu pot să promoveze în posturi de decizie oameni integri, oameni competenți, oameni care gândesc consecințele a ceea ce fac. Mă îngrijorează că, într-o Europă care se destramă sub asaltul migranților, al partidelor de extremă dreapta, al unor naționalisme deșănțate, politicienii români fac o figură foarte palidă. Sunt excepții, puține, dar forța de comunicare politică e încă slabă. Ea este reflexul unei comunicări politice interne cariată de vicii vechi de câteva decenii: lipsa de substanță a programelor politice, pierderea contactului cu propriul electorat, erori de tip fanariot în distribuția funcțiilor și posturilor, neasumarea unui cod al onoarei în exercițiul politic. Cu oameni fără onoare, slab educați, neputând construi un discurs și politici consistente care să dea soliditate pe termen mediu și lung, România și cetățenii ei nu pot aștepta/spera prea mult în epoca girimelelor politice. Să ai majoritate zdrobitoare și să faci atâtea bâlbe, greșeli și…erori de sistem, să minți și să dezminți de atâtea ori e o contraperformanță politică de top. Top, citit invers ne dă și explicația: pot.
∗”Girimele”, la sg. „girimea”. Ca nume propriu, Girimea, personaj celebru, de-al lui Caragiale, firește, Nae Girimea. „Frizăria model a lui domn Nae Girimea”. În piesă, personajul este o sosie de mahala bucureșteană a lui Casanova. „Cuceririle” sale în „exercițiu”sunt două: Mița (Baston) și Didina (Mazu). Cele două îl bănuiesc de „trădare”, dar frizerul se scoate. Le seduce și le „aburește” pe cele două amante, dar îi amețește și pe cei doi amanți ale celor două. „girimea” vine din turcă, firește.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am convingerea că societatea românească de azi posedă un uriaş potenţial de regenerare, risipit, necoagulat şi inactiv politic. Există atât de multe facultăţi şi catedre de politologie, sociologie, drept, administraţie publică, jurnalism la care se adaugă institutele de specialitate ale Academiei Române în care lucrează specialişti de mare valoare şi, cu toate acestea, societatea românească actuală este în derivă cvasitotală. Cred că acestui important detaşament de specialişti din domeniul ştiinţelor sociale le revine în mod firesc obligaţia istorică de a răspunde, cel puţin, la următoarele întrbări:
Din ce cauze, noi, românii, am eşuat în condiţii de pace, independenţă, libertate, dispunând şi de importante resurse materiale şi umane ?
Ce a lipsit şi mai lipseşte încă ?
Care sunt soluţiile şi cum pot fi puse în practică ?
Dacă lăsăm totul în seama partidelor politice, situaţia României se va degrada din ce în ce mai cuprinzător şi mai accelerat.
Să nu uităm că avem în fruntea parlamentului un infractor condamnat definitiv.