Foto: Inquam Photos / Ovidiu Iordachi
În clasa a cincea îmi plăcea tare mult să scriu compuneri, pentru că tovarășa profesoară de limba română era un dascăl cu drag de copii și de carte. Voiam să scriu frumos, ca să-i fac pe plac, să mă laude și să fie mândră de mine. Intra în clasă, mișcându-se încet, potrivit vârstei, cu catalogul sub braț, mereu cu zâmbetul pe buze, bucuroasă să fie acolo, printre copii. Probabil că apropierea pensiei o îndemna să-și trăiască ultimul an în şcoală bucurându-se de fiecare zi. Era altfel tovarăşa, altfel decât ceilalţi profesori. Poate pălăria stil turban şi mărgeluțele mici la baza gâtului, hainele asortate cu geanta și pantofii comozi cu toc gros, puțin înalt… poate, nu ştiu, dar era ceva…
Îmi amintesc bine ziua în care am citit în fața colegilor compunerea despre iarnă. Atunci nu eram încă timidă, așa că am început să citesc cu încredere.
- Ninge. Cerul priveşte trecătorii posomorâţi şi copiii bucuroși de venirea iernii.
- Bravo! Foarte bine ai observat! m-a oprit ea entuziasmată. Aşa este, exact cum ai spus, doar copiii se bucură de venirea iernii, adulţii sunt într-adevar cam necăjiţi.
Eram în 1987 şi comunismul își trăia ultimii ani. Vara, viaţa era mai ușoară pentru oamenii mari, însă iarna aducea cu ea frigul în apartamente, deseori lipsa curentului electric sau a apei calde. Se întuneca devreme şi becurile răspândeau doar o lumină plăpândă și gălbuie.
Fără să înțeleg prea bine ce mi-a spus, am simţit cum mă cuprinde mândria. M-a lăsat apoi să termin, a completat cu mici observaţii la final, m-a felicitat cu căldură şi a trecut apoi la următorul copil. În lupta noastră cu cuvintele, nicio mică victorie nu era trecută cu vederea.
- Copii, dacă sunteţi cuminţi şi terminăm mai devreme, la sfârşitul orei vă citesc!
- Da, da, vă rugăm, tovarăşa!
Spre sfârşitul orei scotea aproape întotdeauna din geantă cartea cu coperțile îngălbenite. Sigur mai avusese tovarășa şi alte generații de copii cuminți. Acum, pentru că era ultimul ei an înainte de pensionare, cartea își trăia şi ea ultimele momente de glorie la catedră.
- „Cărţile junglei" de Rudyard Kipling…să vedem unde rămăsesem…
Rudyard Kipling, Rudyard Kipling, Rudyard Kipling… repetam eu în gând acel nume fascinant.
Citea frumos tovarăşa, când cald şi blând, când răspicat. Paginile cărţii deveneau neîncăpătoare şi Mowgli, Baloo, Bagheera, Kaa, haita de lupi, maimuţele şi elefanţii ţâşneau în faţa ochilor noştri. Copacii bătrâni şi înalţi, împovăraţi de liane unduitoare erau martorii unui dans, dansul poporului liber al junglei în veşnica luptă cu Shere Khan, tigrul crud şi nemilos. Din când în când, tovarășa respira adânc, ridicându-şi privirea peste ochelari. „Suntem de-un sânge tu şi eu…” spuneau ei, spunea ea, repetam eu în gând cu ochii închişi.
Au trecut ani, iar sita deasă a memoriei cerne, cerne… nu rămân prea multe amintiri şi mă întreb câteodată de ce trăieşte în mintea mea aievea copilul culcat cu capul pe bancă, ascultând cu ochii mari și sufletul deschis povestea blândă din alte vremuri: „...suntem de-un sânge tu şi eu..." . Să fie copilul? Să fie povestea? Sau doamna care mi-a dăruit cuvintele?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
DA le fel pot spune si eu ,chiar daca am o varsta inaintata , Dar ce si cum am invatat atunci in scola cu ntov de Limba Romana si mai ales Gramatica ,,nu voi uita in veci .Nu mai este ,printre noi ,caci a trecut de cativa ani buni ,la ceruri !