După ce-am plecat la 18 ani în Elveția, am primit o scrisoare de la mamaie: „Mihaela, te-am visat acum o lună, erai într-o vale frumoasă, numai flori, şi eu te strigam să vii acas'. Erai mai mică, nu cum eşti tu acum. Aşa că aş vrea să te visez mereu, să îmi mai treacă de dor”

Foto: Profimedia Images

Scorniceşti, în vremea copilăriei mele, nu era deloc un sat uitat de lume. Era viu, înfloritor chiar, își trăia perioada de glorie precum un foc de paie. Oamenii bătrâni erau probabil uimiți de cât de repede se schimbaseră toate în satul lor. Se demolaseră case, gospodării. Şi casa noastră veche…așa ne spuneau. Apăruseră ca peste noapte fabrici, şcoala nouă, liceul, bloculețe comuniste cu patru etaje şi acoperiş în patru ape, învelit cu ţigle ceramice. Şi probabil că veniseră şi mulți de prin satele vecine să lucreze în fabrici. Cu toate astea, în verile nesfârşite ale copilăriei noastre, eu şi soră-mea eram știute de oameni. Şi dacă nu ne recunoșteau, pentru că ne schimbam mult de la o vacanţă la alta, bătrânele se opreau pe stradă şi ne întrebau:

- Ale cui sunteţi, maică?

- Ale lu’ Nicuşor şi Domnica!

- Nepoatele de la Bucureşti? Uuu, da’ mari vă făcurăţi! Să fiţi sănătoase, maică!

Plecam de acasă cum ne trezeam. Poate mâncam, poate nu, cine mai ştie? Erau bune ouşoarele fierte moi, amestecate cu bucăţele de pâinică, brânzică de capră şi roşii din grădină. Mamaie şi tataie se trezeau odată cu găinile, fie iarnă, fie vară. Aveau treabă…Era tot timpul treabă, dar paradoxal era şi mult timp. Era timp sa stai de vorbă când te trezeai cu careva la poartă.

- Domnico, venii să-mi dai şi mie o ţuică!

Şi omu’ intra, se aşeza pe banca vopsită în verde închis, simplă, cu picioare metalice şi şezut de lemn, lipită de zidul casei, pentru că nu avea spătar, chiar sub bolta umbroasă, cu joarde groase de viţă-de-vie. Mamaie îi dădea un păhărel cu ţuică și omu’ începea să povestească. Mamaie, când intra în bucătărie să mai amestece în oale, când ieşea din bucătărie, îşi punea mâinile în şold, asculta şi mai comenta la ce zicea omu’. C-o fi, c-o păţi. Dacă ne nimeream pe acasă, ascultam cu gura căscată, cum ascultau copiii poveștile bătrânilor pe vremea noastră, pe vremea părinţilor noştri şi a părinților părinţilor noștri. Câteodată venea nea Nelu, văr cu mamaie, cu piciorul de lemn şi ochiul de sticlă. Luptase pe front și acum, amintindu-mi-l ca prin ceață, cred că războiul îl schimbase. Era altfel decât ceilalţi oameni. Vorbea mai rar, mai apăsat, se oprea des din vorbit, privea în pământ şi ochii lui nu aveau sclipire.

Umblam mult desculțe, șlapii au apărut mai târziu. Coboram din maşină la începutul verii, cu pielea albă, străvezie, iar toamna ne luau cu tălpile tăbăcite, cu pielea înnobilată de însemnele verii nesfârşite, petrecută prin pădure, pe deal cu caprele, în vale la vie, la gârlă sau banal pe stradă la „Frunza”.

La Bucureşti, în Lacul Tei, la etajul şapte, între zeci de apartamente, eram anonimi. La Scorniceşti, aveam verișori, mulţi. Aveam bunici, unchi, mătuși, prieteni. Aveam un sat întreg de oameni. Şi acolo era mamaie. Nimic din tot universul copilăriei noastre nu ar fi avut sens fără ea. Era tot timpul ocupată cu treburile şi în același timp niciunul dintre noi - soţ, copii, nepoate, fraţi, surori - nu cred că am simţit vreodată pe cineva mai disponibil. Când unul dintre noi avea un of, ştiam că e acolo pentru noi toți ai ei; ochi şi urechi, trup şi suflet. Niciodată cu gândul în altă parte. Tot timpul prezentă. 

Când am plecat în Elvetia, la optsprezece ani, nu ştiam… Nu știam ce și cât înseamnă oamenii și locurile în sufletul omului. Şi nici nu am înţeles în primii ani. Am înţeles mai târziu şi m-am întors, poate mai bogată, poate mai săracă, greu de spus. Cu siguranță, altfel.

Mi-au scris mulți de acasă în primii ani, atunci când nu apăruse încă internetul. Am păstrat toate scrisorile. O singură dată mi-a scris mamaie: „Mihaela vei ști că eu sunt binișor, nu mă las deloc, sunt mereu tânără. Să știi că mi-e dor de tine, dar nu am ce face. Te-am visat acum o lună, erai într-o vale frumoasă, numai flori, şi eu te strigam să vii acas. Erai mai mică, nu cum eşti tu acum. Aşa că aş vrea să te visez mereu, să îmi mai treacă de dor.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp