Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
A făcut parte din tabloul în care m-am născut: case aruncate până în buza râului, un parc, trei blocuri pitice, gara, o stradă cu nume de zburător și o mulțime de oameni. O mahala săracă, dar în care, copil fiind, primeai de la te miri cine ciocolată, biscuiți, colțuri de pâine, căpșuni din grădină, ouă din cuibar, îmbrățișări și pupături zgomotoase. Bunică-mea o alinta Madam M. și așa o voi pomeni și eu astăzi.
Pe bărbatu-său l-au luat la pușcărie. Nici nu apucaseră să facă copii. Fusese maistru. Un pârlit de mașinist, bețiv notoriu, îl rugase să-l lase să intre în secție să muncească, avea șase guri de hrănit. L-a trimis la cantina întreprinderii să bea o cafea, după care l-a amenințat că era pentru ultima dată: ori se lăsa de băut, ori își pierdea serviciul! Nenorocitul și-a pierdut mâna, de la cot. Vinovat a fost găsit maistrul. Bețivanul nici măcar nu a încercat să-l apere, mințind cu nerușinare la proces, că fusese obligat. Maistrul criticase în trecut conducerea întreprinderii pentru calitatea proastă a materiilor prime achiziționate, în timp ce directorii se lăfăiau în birouri de lux.
L-a așteptat douăzeci de ani.
Astăzi pare o poveste, pentru ea a însemnat o viață, o viață de om. După ce s-a întors din pușcărie, a mai trăit câțiva ani, după care bolile i-au pus capac și a luat drumul cimitirului. Nu mi-o aduc aminte plângând, deși mulți îi făceau zile amare. După ce vizitele la pușcărie îi fuseseră refuzate pentru o perioadă de timp, căpătase un obicei: îi trecea pe pomelnic pe cei ce-i făcuseră o nedreptate. La un moment dat, după ce unui turnător i se îmbolnăvise copilul, a început vorba să prindă rădăcini în mahala. Preotul a luat-o deoparte, după slujbă, și i-a împărtășit temerile unor enoriași care recunoscuseră ceva nume pe pomelnicele ei. Preotul îi știa însă și durerea și avea încredere în judecata lui Dumnezeu. Madam M. a continuat să-și vadă de ale ei, iar Dumnezeu a continuat să-și vadă de ale Sale.
Peste mulți, mulți ani, trecând pe la cimitir să-i întreb pe ai mei de le priește primăvara, i-am căutat mormântul. Și ea, și bunica, și multe alte bătrâne aprindeau lumânări pe toate mormintele fără moștenitori. Unii nu avuseseră copii, copiii altora plecaseră departe, alții fuseseră obligați să plece și nu putuseră să-și ia trecutul cu ei. Cu generația de babe a bunică-mii, candelăresele, a plecat la Dumnezeu și obiceiul șezătorilor de cimitir. Bătrâne așezate pe bănci vechi de lemn, strânse în brațe de tufe de trandafiri agățători, parfumate și veșnic căutătoare de tandrețe, povesteau întâmplări cotidiene unor suflete cu plăpumile de pământ înflorate trase până sub bărbie. Copil fiind, nu m-am îndoit că bunică-mea încă îl mai auzea pe bunicul, atât de mult se iubiseră. Am răscolit tot cimitirul, dar tot nu am găsit mormântul lui Madam M. Mormintele părăsite fuseseră vândute. Am aprins o lumânare pe cărare, la întâmplare, rugându-i pe toți să mă ierte că nu am putut veni mai des.
Au mai trecut iar niște ani și m-am aflat eu însămi ținta unor răutăți care pentru mine nu aveau noimă. Unele răutăți depășiseră chiar zona de siguranță. Parcă o mână nevăzută îmi ghida creionul pe hârtie. Un pomelnic. Chiar le dorisem moartea acelor nemernici. M-a trezit o bătaie puternică la ușă. Am scăpat creionul din mână. La ușă era unul din vecini. Venise să mă întrebe ce folosisem de scăpasem de toate buruienile din curte. Curtea de la drum e în mare parte pavată cu pietre. Pentru că în Marea Britanie plouă foarte mult, buruienile prind puteri, reușind chiar să mute pietrele din loc. Eu prefer să le îndepărtez cu sapa, chiar dacă nu din rădăcini, dar uneori e nevoie și de ierbicid. Întrebarea vecinului însă mă amuțise. Dumnezeu se oprise pentru o clipă din analiza gramaticală și mă întreba direct: „Ce faci, Liliană, te joci cu focul?”. E drept că vocea ar fi putut fi a bunică-mii, dar nu aveam de gând să mă plâng de familiaritatea mesagerului.
Pentru că se întâmpla în postul Paștelui, am tras o fugă la biserică și m-am trecut pe lista pentru spovedanii. Pe listă nu mai era nimeni, oamenii trăind cu impresia că Einstein ar fi demonstrat că, de fapt, păcatul ar fi relativ. La micuța biserică anglicană slujea un preot împăciuitor. Ne-am înțeles să mă prezint la spovedanie într-o după-amiază de joi. După ce i-am spus că le-am dorit moartea unor oameni, mai întâi m-a privit cercetător, să vadă dacă nu căpiasem. Știa că nu mă înrolasem în armată și nu duceam bătăliile altora. O vreme am tăcut împreună. Aproape că-mi venea să mă ridic și să plec. Apoi, aproape simultan, am început să spunem o rugăciune. Atât mi-a spus: „Nici nu pot să-mi imaginez ce ți-au făcut acei oameni, ca să le dorești moartea.”
Nu mai erau decât sfinți în biserică, am ieșit și a pus lacătul pe ușă. A plecat abătut, de parcă o parte de lume îi căzuse pe spinare. M-am așezat pe bordura de piatră a gardului. Înfloriseră magnoliile. Două avioane, dinspre și înspre aeroport, își crucificaseră cărările. O cruce mai ușoară ca puful.
Ce i-au făcut lui Isus ... și totuși a găsit puterea să le dorească viață, nu moarte. Și-apoi m-am uitat în jur la ce-și fac oamenii unii altora.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Credem că divinitatea s-a sacrificat pentru păcatele noastre, că e iubire, da' dacă-i cer io o să-mi nenorocească aproapele ce consider eu că a greșit, sigur sigur îl troznește. Și dă-i și așteaptă SEMNELE că cel de sus e părtaș la răzbunarea ta...
Vorba cântecului: „Dumnezeu e al meu! L-am câștigat când m-am rugat”.