Cum a descoperit tata că „ăștia sunt nebuni și nu au nici rușine”. Sau lumea se schimbă cu telecomanda

Foto: Getty Images

Eram copil la Mălini și mă trimitea mama dimineață cu vacile la luncă. Asta însemna să le duc până la Suha, locul unde este piața acum. Cel mai greu era să trec de răscrucea drumului de la dispensar. Dacă o vacă umbla de-a goanea sau era pur și simplu nărăvașă o lua la fugă pe șosea în vale și atunci trebuia să fug în urma ei până ce treceam de ocolul silvic și până dincolo de Podul Suhei. Veneam într-o fugă acasă, înfulecam ceva, luam ghiozdanul în spate și fugeam la școală. Nu cred că am întârziat vreodată. Mama avea grijă să ne trezească la timp și să organizeze munca. Ea spunea care merge în pod la dat fân jos pentru vite, care rânește în grajd, care dă fân la animale, care se duce cu laptele la lăptărie și care cu vacile. Și toate astea se făceau înainte de a merge la școală. Erau înviorarea de dimineață...

Seara mergeam după vacă. Asta era ocupația tuturor copiilor din sat. Așteptând ciurda de vaci ne jucam și ne fugăream ca nebunii în răscrucea de la dispensar. Îmi amintesc că de cele mai multe ori eram desculță și mergeam ușor prin praful drumului. Când ploua eram tot desculță și fugeam prin băltoace să ajung la timp ca să aduc vacile acasă. 

Tot treaba copiilor mici (căci cei mari erau cu părinții la muncă pe câmp) era să dea mâncare la pui, să îi numere și să îi închidă seara.

Cea mai grea sarcină din copilărie era când mă trimitea tata cu cârlanii la păscut pe Râpă la Oanea. De fiecare dată plecam bocind că mă bat „părăoanii" și că nu vreau să merg. Nu îmi amintesc să fi luat vreo bătaie de la ei și probabil că și ei plângeau când plecau de acasă că nu merg cu oile la păscut că îi bat „mălinarii”. De cele mai multe ori uitam de cârlani și îi pierdeam prin lanuri, punând de o pace sau de un armistițiu măcar, când ne jucam mălinarii cu părăoanii în vechea cărămidărie, unde ne ascundeam prin cuptoare, prin galerii de lut galben sau ne dădeam cu vagoneții. Apoi însetați, obosiți fugeam la fântânițele din trunchiuri de copac în care apa țâșnea de sub răpă la nivelul solului, doar trebuia să ne aplecăm peste trunchiul de lemn și luam apa în pumni. Era rece, de cleștar și cea mai bună apă de pe pământ. Erau două. Oare mai sunt?!…

Și de-abia după ce beam apa cu pumnii ne aminteam și de cârlani. Vai, unde or fi!? Și speriați o luam la fugă ca nebunii în căutarea lor.

Mai tare decât mine plângea soră-mea, Ștefănica, când trebuia să meargă cu cârlanii la păscut, căci mergeam cu rândul toți copiii mai mici ai casei și niciun plâns nu te putea salva. Dacă a zis mama sau tata era lege!

Tata s-a accidentat. Eu am plecat de acasă. Terminasem clasa a II-a. La școala din oraș îmi aminteam ulița pe care fugeam desculță după vacă, visam Râpa la Oanea și simțeam că am pierdut raiul meu. Dacă aș fi putut da timpul înapoi nu aș mai fi plâns niciodată când mă fugărea vaca pe drum că era nebună și eu eram prea mică și de-abia mă puteam ține după ea, nu m-aș mai fi temut de „părăoani”. Voiam să beau iar apă cu pumnii din fântânițele miraculoase din trunchi de copac din care țâșnea apa printr-un miracol. La noi acasă fântâna avea șaptesprezece metri adâncime, de aceea mi se părea o imagine de poveste să te apleci și să iei apă cu pumnii direct din fântână.

Cred că cel mai des în acei ani mi-am visat frații, fântânile acelea de poveste și zilele de iarnă când veneam de la școală înfrigurată și găseam o plită întreagă încinsă plină cu scrijele. Acela era tortul și mirosul copilăriei mele de care îmi era dor.

****

Au trecut anii... Am îmbătrânit cu toții. Au apărut mulți nepoți la casa tatii și a mamei și... lumea s-a schimbat. Și pentru mine, dar mai ales pentru mama și tata.

Bătea tata un prepeleac în grădină. Doi nepoți se jucau pe lângă el. De regulă avea atâta forță, încât după ce marca puțin locul cu o rangă izbea prepeleacul cu atâta putere, încât se ducea în pământ suficient de mult ca să nu mai fie nevoie să îl lovească a doua oară.

Fac o paranteză aici: Îmi povestea Sergiu – un frate al meu – că se chinuia să bată un prepeleac. Era adolescent și se credea puternic. L-a trântit o dată. De două ori. De trei ori. Nimic. Nu înainta deloc în pământul tare. A venit tata la el.

- Dă-mi-l mie! L-a luat tata și l-a trântit de s-a dus jumătate de metru în pământ! Așa se face! i-a spus fratelui meu. La un prepeleac bătut de tata era imposibil să se răstoarne căpița. Poate se rupea prepeleacul, dar de răsturnat după ce a fost bătut de tata, nu. Avea o forță colosală în mâini.

Și acum să ne întoarcem la noua generație, la tata și la povestea auzită de la o vecină de-a părinților mei la praznicul de șase săptămâni după tata.

Deci a făcut tata gaura în pământ cu ranga. Nepoții se jucau pe lângă el. A făcut câțiva pași mai departe să ia prepeleacul. În timpul cât el a lipsit copiii au fugit până lângă gaura pregătită de tata și au făcut ceva, apoi chicoteau. Tata a ridicat prepeleacul. Și-a umplut plămânii de aer. Și-a încordat mușchii și a trântit cu toată puterea și brusc a orbit.

- Ce dracu! a răcnit năucit, neînțelegând cum se poate ca de la trântit un prepeleac să ți se stingă lumina soarelui.

Copiii deja fugeau mâncând pământul să se ascundă, dar nu se puteau abține să nu râdă privindu-l pe bunicul plin tot de noroi din cap până în picioare, căci ei puseseră apă în gaura în care urma tata să trântească prepeleacul. Bine, eu sper că a fost apă, nu că au făcut pipi, dar mai știi...

Urla tata înnebunit ștergându-și noroiul din ochi. Vecina s-a suit pe gard auzindu-l țipând.

- Ce ai pățit, Culiță? a întrebat și a început a râde în hohote văzându-l tot uns de noroi până și în ochi. La cât de încântată povestea și râdea la praznic, tare mi-e teamă că drăcușorul de vecină ținea cu nepoții și era bucuroasă ca tata și-a luat-o.

- Dracii aștia de copchii! Pun eu mâna pe ei! a început tata a alezui în hohotele femeii de pe gard. Și nepoții râdeau ascunși în păpușoi, dar încet și cu mâna la gură să nu îi audă bunicul. Brusc s-a oprit din boscorodit nepoții și a repezit-o pe vecină:

- Și tu ce te-ai cocoțat pe gard și râzi!? Nu ai altceva de făcut!?

Cu tata nimeni din generația mea nu făcea glume. E clar că lumea se schimbase și schimbarea asta a lumii pe tata îl șoca.

...Unde să mai trimiți copiii cu vaca!? Unde să îi mai trimiți pe Râpă la Oanea cu cârlanii!? Unde să mai aibă grijă de pui și să se teamă când se pierdea vreo unul!?...

****

Mereu bodogănea tata că s-a schimbat lumea.

...Ce să le ceri ăstora!? Nu mai știu de pământ, nu mai știu de coasă, nu mai știu de oi!? Cum or să trăiască!? Stau cât e ziua de lungă cu „cutea” în mână și privesc la televizor la fete în c... gol!

Bietul tata! Niciodată nu a putut spune telecomandă, așa că a botezat-o cu un termen din lumea lui pe care îl cunoștea bine și cu care semăna. Cutea e o piatră lungă de aproximativ aceeași formă și dimensiune cu telecomanda cu care se ascute coasa.

****

Era Sfântul Neculai. I-au adus nepoții, pe care i-a crescut și pe care tata îi iubea în ciuda schimbării lumii și a conflictului dintre generații, o sticlă de vin special.

- Bunicule, se cheamă „Sângele ursului”. Să îți spun la ce e bun... i-a spus unul din nepoți și apoi s-a aplecat spre el să îi citească ceva de pe etichetă. Era ceva despre efectul vinului asupra bărbatului.

Bietul tata! Câteva clipe a stat năuc; nici nu știa cum să reacționeze.

- Aglăiță, ăștia îs nebuni și nici nu au rușine! a strigat spre mama și de-abia după aceea a râs...

Cred că până la urmă tata a înțeles că lumea se schimbă și că acesta e mersul timpului, chiar dacă el a vrut să țină lumea pe loc spunându-i telecomenzii cute...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp