Foto: Sina Schuldt/ AFP/ Profimedia Images
Am copilărit printre mieluți la țară și îmi erau tare buni prieteni. Le dădeam tuturor nume, ca mai tuturor orătaniilor de prin curte și alergăm cu ei, îi mângâiam. Nu mă înduram să intru în casă seara și mă trezeam dimineața cu gândul la cât sunt de fragili. Apropierea Paștelui era chiar mai tristă din punctul asta de vedere atunci decât acum, pentru că atunci, într-o zi, ți se punea pe masă... partenerul de joacă cu care-ți împărțeai grădina puzderie de flori din primele luni de primăvară.
Eu am trecut relativ bine peste problema asta, nu pentru că eram vreun dur sau vreun înțelept, nici pentru că aș fi conștientizat importanța cărnii de miel în alimentația noastră, după o lungă iarnă cu te miri ce, ci pentru că familia făcea să mi se pară ceva normal. Se făceau și niște conexiuni vagi cu religia și cu Învierea Domnului care, fără să mă lămurească pe deplin, m-au făcut să trăiesc împăcat cu actul ăsta de „barbarism”. Am avut însă în familie și cazuri nefericite, îmi amintesc de o verișoară care a fost șocată să afle că ciorba pe care tocmai ce o mâncase era făcută din ieduțul Ghiocel de care ne bucuram cu toții prin curte în urmă cu câteva zile. Ea nu a mai mâncat de atunci nici miel, nici ied, eu da... dar atunci cred că mi-am pus prima dată problema dacă este bine așa.
Mi-am petrecut și eu câteva zile cu ieduțul ăla simpatic, căruia de-abia apucaseră să-i dea cornițele. Tare era mândru să-și încerce forțele cu mine, încerca să mă împungă, eu îl țineam de cornițe, ne jucam ca niște puști din două specii diferite și ne înțelegeam tare bine amândoi. Într-una din zilele în care îmi făceam programul de joacă-luptă cu ieduțul, a apărut unul din vecini care venise să-l tăie pe prietenul meu și al întregii familii, pentru masa de Paște. Am încercat să fug, să mă ascund, să nu văd ce se va întâmpla, dar vecinul m-a întors din drum, apelând la curajul și la „bărbăția” mea. Nu știu unde erau toți ceilalți, nu știu de ce a picat pe mine, dar... a trebuit să-l țin pe Ghiocel de cornițe (nu a protestat practic deloc, că doar nu era prima data) și... să-i susțin privirea și plânsul până la final. L-am urât atunci pe vecinul ăla și m-am urât și pe mine că am putut face asta, dar am tratat-o atunci ca pe un act de recunoaștere a statutului meu de „vânător”. M-a marcat grozav la vremea respectivă, dar cu timpul am uitat și plânsul, și privirea micului meu prieten. Eu nu am plâns atunci, am plâns însă mai târziu când mi-am amintit întâmplarea citind pentru prima dată „Moartea Căprioarei” a lui Labiș.
Au trecut mulți ani de-atunci și văd că dezbaterea asta în jurul sacrificiului mielului și a dreptului nostru de a lua viața unei ființe pentru a ne-o ține pe-a noastră este de fapt mult mai largă și din ce în ce mai vehementă, motivele pe care le aveam atunci devin tot mai vagi, mai greu de susținut. Văd că grupuri de oameni buni, cu preocupări total diferite, vin cu tot atât de multe argumente diferite și, total nesurprinzător, toți au dreptate, nimeni nu greșește. Nici cei care ne spun că suntem omnivori și că supraviețuirea noastră implică consumul atât al vegetalelor, cât și al cărnii, nici cei care ne spun că uite, mieluții ăștia au și ei un suflet și uciderea lor este un act crunt. Au dreptate cu toții, chiar și cei care spun că în lipsa sacrificiului tradițional, odată ce cererea de carne de miel ar dispărea, mieii cărora le luăm atât apărarea acum nu s-ar mai fi născut vreodată și că animalele domestice ar dispărea de fapt toate cu desăvârșire.
Când agricultura a luat locul vânătorii (pare-să că acum 10-15000 de ani), omenirea a început să crească în număr și în confort, migrația a luat sfârșit, lumea s-a așezat și de-abia atunci am început ușor-ușor să devenim oameni, din ce în ce mai aproape de ceea ce suntem acum...
Comfortul alimentar ne-a lăsat destul timp să ne creăm religii, să inventăm roata, scrisul, științele de tot felul, agricultura ne-a dat timp pentru a crea artă, pentru filozofie, pentru teatru. Fără agricultură, populația care își petrecea tot timpul căutând rădăcini și încercând să vâneze nu ar fi putut să crească.
Prima referire la sacrificiul mielului pe care eu am găsit-o este legată de Abraham (Avraam), undeva cu peste 4000 de ani în urmă. Este clar că atunci când s-a întâmplat sacrificiul mielului era considerat de fapt un act de blândețe, pentru că sacrificiul (în sensul de jertfă) bietului miel salvase de fapt viața copilului Isaac (Isac). Sacrificiile umane rituale erau de fapt realitatea momentului (ceva normal atunci, de neconceput acum), trecerea de la sacrificiul copilului (în general primul născut pleca spre zei) la un animal a fost de fapt un act cât se poate de uman. Între timp, religia, odată cu zeii ei, e pe moarte, tradițiile mor și ele sau se transformă în funcție de nevoile noastre mai vechi sau mai noi, duhul blândeții ne spune acum că mielul ăla are și el dreptul la viață.
Probabil că urmarea firească în dezvoltarea civilizației umane va fi legată de consumul cărnii artificiale de cultură. Primele fripturi crescute în laborator sunt deja parte a cotidianului. Odată schimbate din nou obiceiurile noastre alimentare, din mila noastră fără de margini, în mod sigur speciile astea domestice își vor mai găsi locul doar în număr extrem de mic prin grădinile zoo. În loc să vedem mieii zburdând pe pajiști în libertate, vom călători cu mașinile (electrice și nepoluante desigur) sute de kilometri pentru a le arăta nepoților cum unul din cei doi miei din tezaurul grădinii zoologice X aleargă într-un spațiu de 10/10 m, în spatele unor geamuri groase antiglonț, într-o atmosferă controlată, lipsit de orice pericol de a fi sacrificat. Și toate astea datorită blândeții noastre fără de egal și a grijii față de speciile cu care conviețuim pe planeta asta ce redevine, uite ce repede, albastră.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.