(Foto: Guliver Getty Images)
Privesc în urmă cu multă compasiune la micuța Cami, cu codițe de școlăriță, micuță și slăbuță și îmi aduc aminte cum venea acasă plângând:
- Nu înțeleg ce au cu mine? Ce le-am făcut? Dacă așa m-am născut eu!, pentru că adesea copiii îi strigau „slăbănoagă”.
La început plângeam, îmi era rușine de corpul meu și de mine. Apoi am învățat să nu mai plâng și să mă prefac că nu mă afectează, dar ajunsesem să îmi urăsc corpul. Mai târziu, la liceu, colegele care țineau diete îmi spuneau adesea „ce mi-aș dori să fiu slabă, așa ca tine”, dar eu retrăiam aceleași momente de frică, neadecvare, durere și rușine.
Acest sentiment, „rușinea”, te roade pe dinăuntru, te face să te simți mic, neadecvat, să crezi că e ceva rău cu tine. În acel moment îti vine să fugi, să te ascunzi, să intri în pământ pentru a nu fi văzut. Distanța emoțională dintre cel care se simte rușinat și cel care ne produce rușinea este atât de mare, încât ea produce durere și ruptură interioară. Rușinea doare al naibii de tare, afectând felul în care te vezi pe tine în lume, în care te prezinți și acționezi.
Ea nu apare de la sine, ci în relație cu cei din jur. În cazul meu, s-a dezvoltat în relație cu colegii, dar nu de puține ori părinții, care sunt primele figuri de atașament, devin sursa unor constante umilințe. Din dorinta de a învăța copilul să se poarte, din dorința de a se conforma cerințelor lor, unii părinți apelează la mesaje ce ridiculizează, considerând că e o metodă bună de a educa că „așa se învață minte”:
-Să îți fie rușine! Eu te cresc și tu ce faci?!
- Nu ești în stare de nimic!
- Mai bine nu te nășteai!
Persoana care ar trebui să mă protejeze, să mă învețe într-un mod empatic, să mă ajute să cresc armonios, să mă iubească necondiționat, devine în aceste cazuri, sursa unor mesaje negative, devalorizante. Copilul este astfel confuz, îi este frică să piardă iubirea parinților și atunci se conformează renunțând la un mod spontan de a fi, obținând în schimb sentimentul de ridicol. Primele experiențe de acest gen sunt gravate în psihicul copilului așa cum gravăm în lemn sau lut și vor deveni baza experiențelor rușinoase viitoare.
Copilul devenit acum adult și-a dezvoltat un simț înalt al vigilenței, fiind mereu în gardă. El a uitat să trăiască, să râdă, consumând energia în direcția vigilenței și a comportamentului evitant.
Situațiile din copilarie l-au determinat să creadă că râsul este o experiența umană negativă, însoțit de umilințe. Și pe bună dreptate, râsul în forma în care ridiculizează, în forma în care îl poziționează pe celălalt mai jos decât este, dezumanizează în cel mai profund mod.
Gershen Kaufman, doctor în psihologie clinică și autor al mai multor cărți despre rușine, spune că „nicio altă emoție nu dezorganizează atât de mult ca rușinea, deoarece sinele se simte rănit din interior”.
Oamenii care au avut astfel de experiențe trăiesc în aceeași lume în care trăim și noi, numai că ei trăiesc având convingerea că „nu sunt buni de nimic”. Ei au nevoie să învețe că sunt OK așa cum sunt.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.