Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de șapte ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Cum am învățat să trăiesc în „rușine”

Rușinea

(Foto: Guliver Getty Images)

Privesc în urmă cu multă compasiune la micuța Cami, cu codițe de școlăriță, micuță și slăbuță și îmi aduc aminte cum venea acasă plângând: 

- Nu înțeleg ce au cu mine? Ce le-am făcut? Dacă așa m-am născut eu!, pentru că adesea copiii îi strigau „slăbănoagă”.

La început plângeam, îmi era rușine de corpul meu și de mine. Apoi am învățat să nu mai plâng și să mă prefac că nu mă afectează, dar ajunsesem să îmi urăsc corpul. Mai târziu, la liceu, colegele care țineau diete îmi spuneau adesea „ce mi-aș dori să fiu slabă, așa ca tine”, dar eu retrăiam aceleași momente de frică, neadecvare, durere și rușine. 

Acest sentiment, „rușinea”, te roade pe dinăuntru, te face să te simți mic, neadecvat, să crezi că e ceva rău cu tine. În acel moment îti vine să fugi, să te ascunzi, să intri în pământ pentru a nu fi văzut. Distanța emoțională dintre cel care se simte rușinat și cel care ne produce rușinea este atât de mare, încât ea produce durere și ruptură interioară. Rușinea doare al naibii de tare, afectând felul în care te vezi pe tine în lume, în care te prezinți și acționezi.

Ea nu apare de la sine, ci în relație cu cei din jur. În cazul meu, s-a dezvoltat în relație cu colegii, dar nu de puține ori părinții, care sunt primele figuri de atașament, devin sursa unor constante umilințe. Din dorinta de a învăța copilul să se poarte, din dorința de a se conforma cerințelor lor, unii părinți apelează la mesaje ce ridiculizează, considerând că e o metodă bună de a educa că „așa se învață minte”:

-Să îți fie rușine! Eu te cresc și tu ce faci?!

- Nu ești în stare de nimic!

- Mai bine nu te nășteai!

Persoana care ar trebui să mă protejeze, să mă învețe într-un mod empatic, să mă ajute să cresc armonios, să mă iubească necondiționat, devine în aceste cazuri, sursa unor mesaje negative, devalorizante. Copilul este astfel confuz, îi este frică să piardă iubirea parinților și atunci se conformează renunțând la un mod spontan de a fi, obținând în schimb sentimentul de ridicol. Primele experiențe de acest gen sunt gravate în psihicul copilului așa cum gravăm în lemn sau lut și vor deveni baza experiențelor rușinoase viitoare.

Copilul devenit acum adult și-a dezvoltat un simț înalt al vigilenței, fiind mereu în gardă. El a uitat să trăiască, să râdă, consumând energia în direcția vigilenței și a comportamentului evitant.

Situațiile din copilarie l-au determinat să creadă că râsul este o experiența umană negativă, însoțit de umilințe. Și pe bună dreptate, râsul în forma în care ridiculizează, în forma în care îl poziționează pe celălalt mai jos decât este, dezumanizează în cel mai profund mod.

Gershen Kaufman, doctor în psihologie clinică și autor al mai multor cărți despre rușine, spune că „nicio altă emoție nu dezorganizează atât de mult ca rușinea, deoarece sinele se simte rănit din interior”.

Oamenii care au avut astfel de experiențe trăiesc în aceeași lume în care trăim și noi, numai că ei trăiesc având convingerea că „nu sunt buni de nimic”. Ei au nevoie să învețe că sunt OK așa cum sunt. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    În primul rând iubirea, la orice nivel social, nu este necondiționată decât în cazuri rarisime când cade în extremism. Ca atare părinții te iubesc condiționat, așa cum se iubesc și ei între ei.Deci în urma satisfacerii reciproce a cererilor și pretențiilor dintre „iubiți„ într-o proporție cât mai mare și „iubirea(trecută de faza de instinct(sexual,maternal,paternal, de la început) e mai mare. Este adevărat că unii părinți exagerează în „cereri sau pretenții„ sub influențe interne sau externe, provocând uneori dezechilibre psihice majore copiilor. Apoi, copii între ei se vor tachina între ei tot timpul în funcție de capacitățile, aptitudinile și aspectul fiecăruia raportat la cerințele socio-naturale.Este ceva normal, este înscris genetic. ca cei mai puternici să „discrediteze„ pe cei slabi impunându-se, făcând și descfăcând tot felul de alianțe cu alți amici pe tema asta. Așa funcționează evoluția.Un părinte educat(pe cale de dispariție ce-i drept) va ști să-și sprijine realist copilul „afectat„ explicându-i cum să se adapteze fără să sufere și să scoată la rându-i în evidență calitățile personale apte să răspundă „concurenței„. Protejarea excesivă, lipsa de explicații solide, consolidarea prin milă excesivă a copilului e mai periculoasă căci nu trebuie uitat că viața ulterioară a copilului vă fi mult mai grea și mai concurențială. Deci, trebuiesc evitate extremele în educația și pregătirea copilului direct proporțional cu capacitățile fizico-psihice reale ce le posedă acesta, ieșindu-ne din cap că va exista un părinte perfect ce nu va face greșeli.
    • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult