Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Cum am învățat să trăiesc în „rușine”

Rușinea

(Foto: Guliver Getty Images)

Privesc în urmă cu multă compasiune la micuța Cami, cu codițe de școlăriță, micuță și slăbuță și îmi aduc aminte cum venea acasă plângând: 

- Nu înțeleg ce au cu mine? Ce le-am făcut? Dacă așa m-am născut eu!, pentru că adesea copiii îi strigau „slăbănoagă”.

La început plângeam, îmi era rușine de corpul meu și de mine. Apoi am învățat să nu mai plâng și să mă prefac că nu mă afectează, dar ajunsesem să îmi urăsc corpul. Mai târziu, la liceu, colegele care țineau diete îmi spuneau adesea „ce mi-aș dori să fiu slabă, așa ca tine”, dar eu retrăiam aceleași momente de frică, neadecvare, durere și rușine. 

Acest sentiment, „rușinea”, te roade pe dinăuntru, te face să te simți mic, neadecvat, să crezi că e ceva rău cu tine. În acel moment îti vine să fugi, să te ascunzi, să intri în pământ pentru a nu fi văzut. Distanța emoțională dintre cel care se simte rușinat și cel care ne produce rușinea este atât de mare, încât ea produce durere și ruptură interioară. Rușinea doare al naibii de tare, afectând felul în care te vezi pe tine în lume, în care te prezinți și acționezi.

Ea nu apare de la sine, ci în relație cu cei din jur. În cazul meu, s-a dezvoltat în relație cu colegii, dar nu de puține ori părinții, care sunt primele figuri de atașament, devin sursa unor constante umilințe. Din dorinta de a învăța copilul să se poarte, din dorința de a se conforma cerințelor lor, unii părinți apelează la mesaje ce ridiculizează, considerând că e o metodă bună de a educa că „așa se învață minte”:

-Să îți fie rușine! Eu te cresc și tu ce faci?!

- Nu ești în stare de nimic!

- Mai bine nu te nășteai!

Persoana care ar trebui să mă protejeze, să mă învețe într-un mod empatic, să mă ajute să cresc armonios, să mă iubească necondiționat, devine în aceste cazuri, sursa unor mesaje negative, devalorizante. Copilul este astfel confuz, îi este frică să piardă iubirea parinților și atunci se conformează renunțând la un mod spontan de a fi, obținând în schimb sentimentul de ridicol. Primele experiențe de acest gen sunt gravate în psihicul copilului așa cum gravăm în lemn sau lut și vor deveni baza experiențelor rușinoase viitoare.

Copilul devenit acum adult și-a dezvoltat un simț înalt al vigilenței, fiind mereu în gardă. El a uitat să trăiască, să râdă, consumând energia în direcția vigilenței și a comportamentului evitant.

Situațiile din copilarie l-au determinat să creadă că râsul este o experiența umană negativă, însoțit de umilințe. Și pe bună dreptate, râsul în forma în care ridiculizează, în forma în care îl poziționează pe celălalt mai jos decât este, dezumanizează în cel mai profund mod.

Gershen Kaufman, doctor în psihologie clinică și autor al mai multor cărți despre rușine, spune că „nicio altă emoție nu dezorganizează atât de mult ca rușinea, deoarece sinele se simte rănit din interior”.

Oamenii care au avut astfel de experiențe trăiesc în aceeași lume în care trăim și noi, numai că ei trăiesc având convingerea că „nu sunt buni de nimic”. Ei au nevoie să învețe că sunt OK așa cum sunt. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • check icon
    În primul rând iubirea, la orice nivel social, nu este necondiționată decât în cazuri rarisime când cade în extremism. Ca atare părinții te iubesc condiționat, așa cum se iubesc și ei între ei.Deci în urma satisfacerii reciproce a cererilor și pretențiilor dintre „iubiți„ într-o proporție cât mai mare și „iubirea(trecută de faza de instinct(sexual,maternal,paternal, de la început) e mai mare. Este adevărat că unii părinți exagerează în „cereri sau pretenții„ sub influențe interne sau externe, provocând uneori dezechilibre psihice majore copiilor. Apoi, copii între ei se vor tachina între ei tot timpul în funcție de capacitățile, aptitudinile și aspectul fiecăruia raportat la cerințele socio-naturale.Este ceva normal, este înscris genetic. ca cei mai puternici să „discrediteze„ pe cei slabi impunându-se, făcând și descfăcând tot felul de alianțe cu alți amici pe tema asta. Așa funcționează evoluția.Un părinte educat(pe cale de dispariție ce-i drept) va ști să-și sprijine realist copilul „afectat„ explicându-i cum să se adapteze fără să sufere și să scoată la rându-i în evidență calitățile personale apte să răspundă „concurenței„. Protejarea excesivă, lipsa de explicații solide, consolidarea prin milă excesivă a copilului e mai periculoasă căci nu trebuie uitat că viața ulterioară a copilului vă fi mult mai grea și mai concurențială. Deci, trebuiesc evitate extremele în educația și pregătirea copilului direct proporțional cu capacitățile fizico-psihice reale ce le posedă acesta, ieșindu-ne din cap că va exista un părinte perfect ce nu va face greșeli.
    • Like 1
vezi toate comentariile
Subiecte din acest articol
Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Elevi în curtea școlii

Ce (mai) înseamnă săptămâna de „școala altfel” pentru elevii români? Dar „săptămâna verde”? Ce ar trebui să însemne ele în mod ideal, dar și în mod concret? Cum ați organiza dvs, stimați cititori, aceste două programe educative pentru elevi? Cum le văd realmente și decidenții politici de azi, din Educație, care le-au moștenit de la cei de ieri? Iată câteva întrebări, pe care se pare că nu ni le punem suficient de serios și responsabil.

Citește mai mult

Dorin Dobrincu

E nevoie de o igienă a democrației. Și ea nu poate fi gândită în afara cunoașterii istoriei. Pentru că, oricât de des ați auzi asta, ideea e totuși adevărată: cine nu învață lecțiile istoriei e condamnat să le repete. Într-un moment ca acesta, în care regimurile autoritare și discursurile radicale sunt în ascensiune peste tot în lume, predarea lucidă a istoriei recente devine esențială. Coordonarea manualului de „Istoria comunismului din România”, introdus ca disciplină obligatorie în 2025, este mai mult decât un proiect editorial — e o încercare de a-i învăța pe tineri libertatea, prin cunoașterea prețului pierderii ei. Istoricul Dorin Dobrincu explică în acest interviu acordat în exclusivitate platformei Republica de ce memoria nu e doar un exercițiu al trecutului, ci o condiție pentru a nu repeta greșelile care au pus în genunchi o societatea întreagă. Care s-a salvat singură, dar cu prețul sângelui.

Citește mai mult

Vegeterra

Etica muncii e sfântă pentru dl. Szocs Jozsef: „Degeaba ai pământ dacă nu îl muncești”. De altfel, în zonă puține suprafețe de teren zac necultivate. „Pe aici nu prea sunt pământuri lăsate pârloagă”.

Citește mai mult
Citește în continuare pe republica.ro