Prin forța împrejurărilor, am fost nevoit să interacționez cu sistemul de sănătate din România. În urma unei infecții puternice a trebuit să mă prezint la camera de gardă a unui spital din București. Spiritul meu de autoconservare natural mi-a spus ca este bine să evit spitalele pentru binele meu. Pana acum am reușit cu succes. De data asta însă nu am avut de ales. Am încercat în prealabil să mă programez la o clinică particulară, dar și clinicile astea te programează când au disponibilitate, de parcă durerea și suferința așteaptă după programările lor.
Așa că am ajuns prin mijloace proprii la camera de gardă a spitalului de urgență. O asistentă supărată, că doar era greva ambulanțelor, a hotărât că nu sunt un caz așa de grav. Între timp, a mai dat câteva telefoane la colege, să se clarifice dacă ea este sau nu este în grevă. În final, a decis că ea nu e în grevă.
În sala de așteptare - cred că ăsta era rolul acelui hol de trecere de la intrarea în spital către alte holuri întortocheate - , oameni speriați, disperați, suferinzi, înlăcrimați. Suntem separați pe coduri de culori, de la cei foarte urgenți, până la cei care pot pleca acasă. Pe ușa spitalului este un du-te-vino de oameni preocupați, bătrâni aduși pe targa de ambulanțe grăbite, bolnavi suferinzi târându-se spre scaune jegoase, doctori și asistente care se agită cu treabă sau la o țigară, bodyguarzi curioși. O femeie între două vârste plânge, în timp ce-i spune cuiva la telefon că nu mai este nicio speranță, nu mai vor să-l țină în spital și îl dau acasă. E însoțită de doi bărbați, unul mai tânăr și altul mai în vârstă, care își îneacă și ei lacrimile ascunse.
Mă apucă frica. Încep să număr scaunele și plăcile de la gresie. E o mizerie infectă, o amestecătură de vechi și zoaie întinse cu mopul de femeile de serviciu.
Brusc îmi aud numele strigat de cineva, nu apuc să văd cine m-a strigat, că persoana a și dispărut. Încerc sa o găsesc pe holuri, mă mișc greu că mă doare piciorul îngrozitor, dispare într-o cameră. Intru și eu acolo, înăuntru o grămadă de persoane, nu știu cine e medic, cine e asistent sau ce alte funcții mai sunt în spital. O tânără se răstește la mine, în timp ce îmi întinde un recipient de plastic:
- Testul de urină!
Mă fac că înțeleg și plec încet din cabinetul ăla suprapopulat, gândindu-mă că trebuie să urinez. Unde? Dar dacă nu pot? Deja sunt stresat. Până la urmă îmi arată un bodyguard toaleta și cumva reușesc să produc așteptatul test de urină. Wc-ul e infect și nu are decât o cabină. În timp ce execut testul, țin cu mâna liberă ușa closetului, să nu intre cineva peste mine.
Mă întorc în holul de așteptare. Mai vin doi bărbați ținându-se de braț, unuia i-a căzut un geam în cap. Are un pansament caraghios ca un mango pe cap. Mai vin ambulanțe cu bătrâni pe targă. Sunt mai mult morți decât vii. Unul mă întreabă cât e ceasul, îi răspund, apoi se uită în tavan pierdut în gânduri numai de el știute.
Mă duc să-mi iau o sticlă de apă de la automatul de băuturi. Bineînțeles că nu funcționează. În timpul ăsta iarăși mă strigă cineva atât de repede, încât nici nu apuc să văd cine. Acum știu drumul și mă duc iarăși în cabinetul sală de conferință. Îmi ia sânge, nu mă uit, se uită însă o asistentă care învață să ia sânge. Mă întorc iarăși în sala de așteptare și mă așez cuminte pe scaun. Încep să cred că sunt un număr fără nume care așteaptă resemnat decizia finala.
Încep să-i cunosc pe asistenți, doctori, bodyguarzi, pacienți și vizitatori. Bolnavii si însoțitorii lor sunt preocupați, livizi la față. Unii își afișează suferința ca pe o virtute cerând compasiune, alții mai tineri sunt încă mândri în suferința lor. Unii cunosc spitalul ca pe casa lor, alții speriați ca mine încearcă să-i descopere modul de funcționare. Eu îmi imaginez povestea fiecăruia. Ma gândesc că femeia care plânge a venit după soțul ei, iar bărbatul cel tânăr este copilul lor, iar cel bătrân o fi cumnatul. O bătrână strigată de asistenta a venit probabil cu fata care nu mai e nici ea tânără.
Iarăși sunt strigat, deja știu drumul. Intru în cabinetul care acum îmi este familiar. O fată aspră, dar veselă, care pare șefă, îmi spune să iau loc. În cabinet sunt scaune, paturi de consultație. Întreb:
- Unde?
- Stați pe patul ăla, așteptăm să vină doctorița.
Aaaa, deci nu e ea doctoriță, e altcineva doctoriță aici. Încerc să-mi dau seama ce e cu ceilalți oameni din încăpere. Asistente care învață de la cele mai vechi, bolnavi bătrâni pe alte paturi, vizitatori, ambulanțieri. Toata lumea vorbește, mai puțin bolnavii. Apare dintr-o toaletă doctorița, bănuiesc că s-a spălat pe maini. Se repede la mine:
- Ce probleme aveți?
Îi spun că am dureri care se lasă pe piciorul drept.
- Dezbrăcați-vă de pantaloni și chiloți.
Eu sunt oarecum contrariat, în mare parte sunt numai femei acolo și, în plus, e foarte multă lume care nu are treabă cu mine, cel puțin așa cred.
- Ce, domnule, vă e rușine?!,... și râde zgomotos asistenta, la câte am văzut noi...
Ce să fac, mă execut și mă dezbrac de nădragi.
- Întindeți-vă cu fața în sus.
Mă uit la patul indicat, peste el e pusa o folie de plastic și în dreptul capului tronează o flegmă. Având în vedere tonul răstit și poruncitor, nu îndrăznesc să ripostez. Evit zona unde se află flegma și mă așez cumva pe patul ăsta de campanie.
- Unde te doare?, se răstește doctorița la mine.
Îi arăt zona. Mă apasă cu putere exact unde i-am spus, de am crezut că leșin de durere. Încerc să o opresc, dar cu o mișcare brutală îmi zmucește mâinile. Apoi strigă la mine.
- Termină, domnule, cu mâinile alea...
În timp ce stau eu întins în toată splendoarea, pe ușă mai intră câte cineva. Senzația este maximă. Mai lasă și ușa deschisă, astfel încât cei care trec pe hol să se holbeze în cabinet. Eu mă gândesc de ce mama dracului nu închid măcar ușa, parcă o fac intenționat. Doctorii ăștia ar putea foarte bine sa lucreze și în măcelărie, oricum nu au nicio empatie, nu au și nu vor să aibă. Sunt lipsiți de empatia aia simplă și comună prin care oamenii încearcă sa nu se pună unii pe alții în situații inconfortabile.
În final, doctorița îmi spune să mă îmbrac și îmi da o rețetă. Dupa o mică consultare cu asistenta, o consultare care seamănă cu o negociere, hotărăște să-mi facă o injecție. Problema este că nu știu dacă am alergie sau nu. Trebuie sa-mi facă un test. Mă înțeapă iarăși, după care mă trimit să aștept într-un salon de bolnavi. În salonul respectiv, ușa deschisă, intră și iese lume ca la gară. În pat stau și câte doi. Eu mă simt exact ca în Pavilionul Canceroșilor. Găsesc un scaun într-un colț lângă o bătrână dărâmată. Vine o tânără, care aflu mai târziu ca e chiar doctorița, și începe să o întrebe pe bătrână ce a mâncat, o întreabă vesel, dar răstit.
- Hai, mamaie, spune-mi ce-ai mâncat, ai mâncat sare?
- N-am mâncat... răspunde bătrâna.
- N-ai mâncat matale chiftele, sarmale, ... a?
- Ba da, răspunde cu jumătate de gură...
- Păi vezi, ce ți-am spus eu și ce-ai făcut mata?...
Și discuția continuă pe aceeași temă. Că bătrâna nu poate să se abțină de la mâncare, că mai bine ar muri, că a trăit destul, în plus se vor bucura și nurorile că scapă de ea, că e o soacră rea. Tot în salonul ăsta mai e un bătrân care vorbește tare că, dacă trebuie să moară, el moare. Doctorița îi răspunde încurajator:
- Toți trebuie să murim, tataie...
A venit si femeia care plângea pe hol cu bărbatul cel tânăr. Îmi dau seama că cel la care au venit nu e soțul, ci probabil tatăl ei. Sunt și vreo doi tineri cu branule în brațe, îmi imaginez că fac dializa. După un timp mă duc în cabinetul care e din ce în ce mai plin. Asistenta cea voinică ma trântește pe un pat, acum cu fața în jos și pantalonii în vine.
- Care picior vă doare, se răstește ea la mine.
- Dreptul, răspund eu cu jumătate de gură.
- Eu o sa vă fac o injecție în stângul de o să uitați de durerea de picior, strigă ea.
Injecția nu pare sa fie deosebită. Mă ridic și fac câțiva pași până la ieșirea din cabinet. Apoi simt cum îmi paralizează și piciorul stâng. Mă gândesc că ăsta e efectul medicamentului ăla minune cu nume complicat. Problema e că mă mișc ca un melc. Mă țin de pereții spitalului să pot ajunge până la holul cu scaune de la intrare. Mă gândesc că răniții din război sunt exact așa ca mine, împușcat în ambele picioare.
Ies din spital cu gândul ca am scăpat din Purgatoriu. Daca mă ajută Dumnezeu și n-am luat nicio infecție din mizeria aia de spital poate o să trăiesc.
De-aia am eu frică de spitale.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Spectacol dramatic .
Medicii și asistenții de la UPU au un sistem, pe care, dacă nu-l respectă, acea unitate nu ar funcționa. Empatia la care faci referire nu are ce căuta acolo. Oamenii ăia trebuie să pună afecțiunea deasupra oricărui alt factor, iar timpul lor costă vieți. E un sistem diferit față de cel pe care-l avem în viața de zi cu zi și ne poate veni greu să-l înțelegem.
Cui să mulțumesc pentru suferințele mele ?!
Eu cred ca suntem convinsi ca "meritam" mai mult pentru ca suntem la fel de "valorosi" ca olandezii. Realitatea este ca modul in care ne comportam, la munca, pe strada, la vot....arata ca NU SUNTEM EGALI CU OLANDEZII. In concluzie avem ce meritam.
Cum sa traim ca in Occident in tara care l-a votat pe Iliescu, in tara mineriadelor, in tara unde cetatenii cereau "moarte cultilor" ?
Fara respect fata de "culti" vom avea tot mai multi "chelneri" si "tinichigii" in jurul nostru - "cultii" vor ingriji olandezi.
PS Lipsa de respect fata de medici razbate si din articolul care prezinta nemultumirea unui pacient ce vrea sevicii occidentale in tara lui Iliescu Ilici si a PSD-ului. Este naiv sau are tupeu.
De durere şi teamă, íncep să plâng, domnii dr. continuă cu aceeaşi atitudine...
In fine....
Scârbită de "tratamentul" primit, am decis să mă operez într-un spital privat (m-a costat enorm, dar a meritat, m-am simțit ca o regină - de la A la Z).
Adrian Coltea.
"...Am avut internata nu de mult o maimuta ,nepoata unei batrane imobilizata la pat,care venea o jumatate de ora pe zi la ma-sa mare cu un iaurt si privirea vultureasca roata peste tot,criticand in stanga si indreapta conditiile din spital,si mai ales stergand pe jos cu tot personalul.De ce isi permitea asta? Pentru ca invoca sus si tare ca ea e victima a incendiului din Colectiv ( mie imi place sa ii spun nu asa,ci ,asa cum e de fapt,din beciul ala dezafectat).Am tacut eu cat am tacut,si cand chiar nu s-a mai putut tolera obraznicia domnisoarei,i-am aruncat in fata ca in vinerea aia,in loc sa stea acasa sa isi ingrijeasca bunica de care ii pasa asa de mult,ea a preferat sa umble teleleu prin beciuri dupa concerte de prost gust,si ca voi avea grija ca,dupa externare,sa urmaresc pe la ce televiziuni umbla ca sa ii arat si aspectul asta care sigur nu o avantajeaza.Desigur,ca sa imi iau si ceva masuri de prevedere,i-am spus ca voi avea grija sa nu divulg secretul profesional la care sunt obligat,deci nu voi spune nimic in legatura cu spitalizarea batranei.N-am mai vazut-o de atunci.Totul e sa stii pe ce buton sa apesi."
Coriu Letitia-Veronica
"Va place aceasta distinsa societate? Domnule Florin Negrutiu? Asta promovati, vanatoarea de medici si cadre medicale. Sa aveti nevoie de ei! Juramantul lui Hippocrat nu inseamna sa fii umilit si sclavul societatii. Mai postati domnule ziarist tot asa!"
Coriu Letitia-Veronica
"....eu nu vad aici decat un ziarist inflamat ca nu i s-a pus covor rosu in UPU, pentru o mica durere ( mai mica decat cea provocata de o injectie intramusculara) care putea fi rezolvata, cum e firesc, la medicul de familie. Dar in tara aceasta, ziaristii sunt speciali. Acesta era si rau intentionat.Daca dvs sunteti mai usor de impresionat, eu inca astept de la sursa, certificarea diagnosticului de catre medic, cu parafa. Si de acord cu ultima propozitie".
Rob Robert
"Un articol irelevant, fără valoare si care nu spune nimic... Daca acești scriitori de ocazie vor sa se schimbe ceva, trebuie mai mult decât niște povestioare lacrimogene pe un blog. Le pot enumera câteva sugestii: 1. votați cu capul, nu cu curul
2. Implicați-va activ social
3. NU personalul sanitar este vinovat de un sistem putred, ci politicienii care au luat decizii proaste in administrarea sistemului. Ponegrirea personalului sanitar nu face decât sa-l abrutizeze in relația cu pacienții, sa nu-i mai pese de suferința, sa nu-l mai intereseze. Nu va alungați singurii aliați pe care-i mai aveti in acest sistem sanitar bolnav
4. Nu abuzați de sistem si nu încercați sa "ocoliti" sau sa schimbați regulile
5. Contribuiți la sistemul de sănătate ca in occident si poate veți ajunge sa beneficiați de servicii sanitare pe măsura. Ați fost vreodată la UPU? Daca da, atunci sa știți ca aproximativ 75-80% din prezentări nu sunt urgente reale si marea majoritate a celor care se prezintă acolo sunt fie neasigurați fie asistați social. Jegul si aspectul serviciilor UPU reflecta foarte bine calitatea marii majoritați a pacienților care se prezintă acolo. Nu am auzit pe nimeni sa fie supărat pe bețivii, nemernicii si Bătăușii care se prezintă tot la 2-3 zile la UPU , sunt Investigați din cap pana-n picioare si consuma o grămada de resurse fără ca măcar sa fie asigurați, pentru ca peste 2-3 zile S-o ia de la capăt.
Ca si-o încheiere, am o singura întrebare, poate 2: V-ați gândit vreodată ca majoritatea pacientilor romani beneficiază de sistemul de sănătate pe care-l merita? Ca poporul roman are conducătorii pe care-i merita? "
Adrian Coltea.
"Din capul meu ala destept e tot tupeul .Am invatat carte si eu si colegii mei si nu permit ca niste inculti care scriu miau ca pisica sa isi bata joc de noi.Ca nu functioneaza automatul de sucuri,ca mergem grabiti mai mult ca sigur la tigara,ca nu plangem pentru fiecare mort,ca dracu mai stie ce...am ajuns paratraznetul vostru,pentru toate frustrarile si lipsurile din educatia voastra.Am ramas aici sa va mirosim basinile,sa va ingrijim batranii,sa va reparam dupa ce goniti ca dementii pe drumuri la intoarcerea de la socri,lasand intoarcerea pe ultimul ceas,sa nu pierdeti si ultima picatura de tulburel,de frica sa nu-I dea cumnatului sau fratelui mai mult.Am ajuns bataia voastra de joc.Stim care ne sunt lipsurile,dar le vrem afirmate si indreptate de cei pe care I recunoastem egali in pregatire cu noi.Nu de neica-nimeni ,inculti si neglijenti cu ei insisi.Si mai ales inveninati.Sunt obraznic pentru ca asa trebuie.De 35 de ani pacientul este acelasi: murdar,tupeist,neciolit,habarnist in ale corpului sau,dar cu pretentii.Am fost si eu bolnav ,m-am simtit atat de rau incat nu mi-a pasat unde m-au pus si cine s-a uitat la mine in cucul gol,numai sa-mi ia durerea cu ceva,asta era tot ce mi-am dorit atunci.Si le-am multumit,nu m-am dat la ei.Si te asigur ca nu aveam o criza de lumbago acut.Si iti mai spun ca,in cinci ore cat mi-a mers perfuzia aia,am schimbat 5 ( CINCI) COLEGI DE PAT. Adica mi-au cerut acordul sa imi puna laga mine pe cineva de cinci ori.Si nu au schimbat asternuturile.NU de asta aveam nevoie.Te asigur ca am fost si eu uimit cum munceste o colega la Universitar in creierul noptii.Am numarat pe o palma de loc 35 de suflete in suferinta.35!!! Oamenii aia merita salariu de pilot in aviatie.Cand esti bolnav nu te uiti in jur.Daca te uiti in jur nu esti bolnav,esti spion.De aia sunt eu tupeist,de aia le recomand tuturor colegilor sa aiba tupeu,ca au o conditie sociala respectabila.Nu va ridicati nici la varful pantofului unei infirmiere care pune o plosca sau care sterge la cur pe batranul pe care tu sau altul l-ai adus sa facem asta in locul tau.Sau al brancardierului care isi rupe spinarea carandu-te de colo pana colo,pe 1200 de lei."
hmm... cei mai economi dintre noi.
Hai sa spunem ca am informatii din interiorul sistemului, informatii care imi permit emiterea de pareri avizate, nu "incontestabile".
Autorul articolului nu era urgenta medicala sau chirurgicala, intrucat a plecat acasa dupa ore de asteptare si cateva investigatii sumare. A plecat de la UPU FARA tratament, in cel mai bun caz cu o reteta simpla cu medicamente care vor trebui platite la pret intreg, chiar daca sunt compensate de catre sistem. UPU nu da retete compensate, concedii medicale, trimiteri catre specialisti decontate de asigurari.
Nu orice diagnostic presupune analize, examenul clinic amanuntit plus experienta medicului sunt suficiente in multe, foarte multe cazuri, pentru diagnostic.
"Programarea de pe o zi pe alta poate fi, uneori, fatală."
La fel ca si traversarea strazii.
Am plecat din tara, si aici sunt medici romani, si aici cozi imense la urgenta (4-5 ore, copil cu cap spart si sange pana la brau), unii medici raman 3-4 ore peste program zilnic, salariul le e fix salariul mediu pe economie, dar NICIO asistenta sau dr nu a reactionat asa cum e in articol, in comentarii sau in amintirile mele.
Omenia se invata de acasa, nu la scoala.