Foto: Inquam Photos / Alexandru Busca
Începând cu anul 1990, România a înregistrat în fiecare an deficit bugetar, adică cheltuieli bugetare mai mari decât veniturile (încasările) bugetare.
A existat o dublă conivență între mediul economic și factorul politic:
-pe de o parte, încasările bugetare au fost ținute la un nivel foarte scăzut, prin tolerarea evaziunii fiscale și prin amplificarea optimizării fiscale (tot mai multe activități și profesii beneficiind de exceptări de la plata impozitelor);
-pe de altă parte, cheltuielile bugetare au fost menținute la un nivel relativ ridicat, prin nerespectarea corelației conform căreia salariile personalului bugetar trebuie să crească după ce astfel de creșteri au loc pentru personalul nebugetar (expus concurenței externe) și a corelației conform căreia pensiile nu pot crește mai rapid decât salariile care le alimentează /finanțează.
Rezultatul? Venituri fiscale anuale de numai 27 la sută din PIB (la care se adaugă fonduri europene – de regulă, granturi – de 3 la sută din PIB), față de cheltuieli bugetare de 36 la sută din PIB. Prin urmare, doar trei sferturi din cheltuielile bugetare sunt acoperite de venituri fiscale (plus încă 1/12 de fonduri europene); pentru restul de o șesime din cheltuieli trebuie să ne împrumutăm în fiecare an.
Este ca și când o familie ar trăi din venituri proprii doar nouă luni pe an, încă o lună din sponsorizări primite din exterior, iar ultimele două luni doar din împrumuturi. Evident, această situație nu poate continua decenii în șir; la un moment dat, creditorii familiei vor dori să-și recupereze împrumuturile respective (cu dobândă).
Problema României este că a folosit aceste împrumuturi în principal pentru consum și mai puțin pentru investiții productive, din ale căror venituri viitoare să poată rambursa datoriile scadente.
Astfel, ponderea consumului în PIB este de circa 80 la sută în România (față de 75 la sută în Polonia, 70 la sută în Ungaria și 67 la sută în Cehia). Iar nivelul datoriei externe a depășit 160 miliarde euro, respectiv peste 8000 euro pe locuitor, fie el copil, pensionar, salariat, casnică sau șomer. Cine și cum va plăti această datorie?
Cei mai mulți cetățeni consideră – în mod eronat – că plata datoriei nu îi privește, pentru că nu ei au contribuit la creșterea acesteia. Ei nu realizează faptul că orice facilitate de care beneficiază de la buget – în măsura în care este acoperită prin împrumuturi – îi face părtași la creșterea datoriei externe.
Bineînțeles, trebuie să admitem că nu toți am contribuit în mod egal la creșterea datoriei externe. Unii – care și-au achiziționat pe credit vile, mașini, excursii în destinații exotice – au acumulat datorii cu mult peste medie, de 50.000, 70.000, 100.000 euro sau mai mult.
Dar toți, fără excepție, am contribuit la deficite și la creșterea datoriei externe, chiar dacă am făcut-o cu numai 2000, 3000 sau 5000 euro (adică sub media de 8000).
Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens:
1.Atunci când un cetățean beneficiază de o gratuitate la transportul în comun sau la călătoriile pe calea ferată, el trebuie să știe că, în proporție de 1/6, respectiva gratuitate este finanțată prin împrumuturi (ca și orice altă cheltuială bugetară);
2.Atunci când cineva primește tichete de vacanță, tichete de masă, tichete cadou etc., respectiva persoană trebuie să știe că banii de la buget (plus granturile europene) acoperă doar 5/6 din costul facilității respective, restul fiind acoperit prin împrumuturi;
3.Dacă o persoană merge la consultație în sistemul medical de stat, dar respectiva persoană (sau angajatorul ei) nu a plătit ani de zile Contribuția de Asigurări Sociale de Sănătate (CASS), atunci ea trebuie să știe că beneficiază în mod „gratuit” de consultație finanțată în proporție de trei sferturi de alți angajați, iar 1/6 este finanțată prin împrumuturi;
4.În perioadele în care – în mod populist – bugetul subvenționează o parte din prețul la pompă al benzinei și motorinei, șoferii (ce nu reprezintă pătura cea mai nevoiașă a societății, care să necesite astfel de subvenții) ar trebui să știe că bugetul se împrumută pentru 1/6 din respectiva subvenție;
5.Atunci când prețul energiei electrice și al gazelor este subvenționat pentru toată lumea (și nu prin testarea mijloacelor, așa cum ar fi normal), beneficiarii ar trebui să fie conștienți că – în măsura în care statul nu își recuperează integral subvenția de la producătorii de energie – ea va trebui finanțată prin noi împrumuturi.
(Disclaimer: subsemnatul nu am beneficiat niciodată de vreo gratuitate la transportul în comun, nu am primit tichete de vacanță sau de masă, mi-am achitat întotdeauna CASS.
E adevărat că am beneficiat – ca toată lumea- de subvenționarea parțială a prețului la pompă și a energiei, dar nu am fost entuziasmat de ele, întrucât am realizat faptul că tot eu le finanțez, în calitate de contribuabil, iar în măsura în care impozitele și taxele nu acoperă în totalitate aceste facilități, va trebui să contribui la rambursarea împrumuturilor rezultate).
Și acum, cireașa de pe tort:
- Creșterea pensiilor cu 40 la sută, promisă pentru 2024, încalcă o corelație de bază: aceea că pensiile nu pot crește mai repede decât salariile (care le finanțează). Poate că mulți actuali sau potențiali pensionari încă se iluzionează că depunerile lor de Contribuții de Asigurări Sociale, realizate de-a lungul anilor, zac undeva într-un cont al Trezoreriei, așteptând să fie folosite. Nimic mai fals: într-un sistem Pay-as-You-Go (cum are România), banii salariaților de atunci au finanțat pensiile pensionarilor de atunci, tot așa cum banii salariaților (tot mai puțini) de acum finanțează pensiile pensionarilor de acum. Cu alte cuvinte, dacă salariile nu cresc cu 40 la sută, nici pensiile nu pot crește cu 40 la sută.
Mantra conform căreia guvernații promit că vor găsi bani de pensii am auzit-o și în 2007-2008, și în 2017-2018 (alte două ocazii în care bugetul a fost aruncat în aer de reforma pensiilor). Într-adevăr, banii de pensii se vor găsi: din noi împrumuturi, care vor împovăra și mai mult nota de plată pe care o lăsăm generațiilor viitoare.
Nimic din ce am afirmat aici nu este greu de înțeles. Este nevoie de doar două precondiții. Prima precondiție (și cea mai ușoară) ține de informare: „Nu există prânz gratuit”. Cu alte cuvinte, orice facilitate de care beneficiem nu ne pică din cer: cineva (eventual, tot noi înșine, în calitate de contribuabili) va trebui să plătească pentru ea.
A doua precondiție (și cea mai grea) ține de caracter: ar trebui să renunțăm să căutăm să aruncăm în curtea vecinului nota de plată pentru ceea ce noi consumăm. Or, într-o țară de căutători de rente și de foloase nemuncite, precum România, acest lucru este greu de realizat.
Soluția la problemele prezentate este ca statul să nu mai fie generos cu bani pe care nu îi are. Iar dacă vrea să fie generos, să reducă evaziunea și optimizarea fiscală, precum și cheltuielile ineficiente.
articol publicat anterior pe cursdeguvernare.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
După ce vor crește veniturile, ușor-ușor, toată lumea va plăti impozit 20%, adică nu ar fi decât o mascaradă care să ascundă în fapt majorarea impozitului pentru toată lumea.
În plus, se va intra într-o spirală a creșterii inflației, pentru că toate produsele și serviciile vor fi scumpite pentru a menține cât de cât nivelul actual al veniturilor nete. Deci ideea impozitului progresiv, aplicată de la niveluri relativ joase, nu va face decât să aplatizeze în mod comunistoid veniturile populației care va deveni și mai săracă, determinând și mai mulți români să părăsească țara.
O fi fost bună politica BNR de am ajuns în această situație limită?! Nu poți avea in același timp o țară vraiste și superindatorata și o bancă centrală excepțional de profesionistă cum se autoconsidera ea!
Am avut tichet de vacanță care abia mi-a ajuns pentru două zile... măcar tichetele alea au mai dat o gură de oxigen pentru HORECA autohtonă, care abia se mai târa după pandemia COVID.
Și da, beneficiez ca toată lumea de subvenții la carburanți, la gigacalorie și la energie electrică. Ar trebui să mă simt vinovat pentru asta? Pentru că niște șmecheri scumpesc după bunul plac KWoră?
Adică, vezi Doamne, cetățeanul de rând e responsabil pentru cheltuirea haotică a banului public?
El e responsabil că toate șandramalele statului sunt înțesate de pile, cunoștințe, relații, de toate rubedeniile și amantele și de toți netoții care, săracii, trebuie să aibă și ei un os de ros?
Cetățeanul de rând, ăla care semnează condica în fiecare dimineață și care încă mai suportă patronul mioritic care îl ofensează cu salariul minim pe economie, acel cetățean e responsabil de evaziunea fiscală? Și de cea mai slabă colectare a TVA?
Cetățeanul de rând e vinovat că nici legislativul, nici executivul nu mișcă un deget pentru reforme structurale care să pună pe baze sănătoase instituțiile publice? Să dispară tăietorii de frunze la câini?
Acum, dacă stau să despic mai bine firul în paișpe, da, cetățeanul de rând este vinovat de toate astea, pentru că prin neimplicare în viața cetății, prin lipsa civismului, prin neparticipare la vot, a lăsat implicit să se perpetueze, de 34 de ani încoace, aceeași șleahtă care ne îndatorează pe zeci de ani de acum înainte.
Noi, ceilalți de la scoala profesionala, facem practica, in fiecare zi.