Cum i-am vindecat pe băieții mei de dor

Foto: Strelciuc Dumitru / Alamy / Alamy / Profimedia

Erau băieții mei mici. După ce au crescut suficient de mult încât să poată fugi prin curte, eram cel mai bun partener de joacă al lor.

După plecarea tatălui, joaca a devenit parte din programul lor de vindecare de dor. În serile geroase din iarna următoare plecării lui jucam „Păcălici”. Ascundeam cartea buclucașă, pe care era desenat personajul zâmbăreț, cu haine peticite cu roșu și albastru și cu un cap chel, din care ieșeau câteva fire de păr și un cârlig – așa era desenat Păcăliciul atunci pe cărțile de joc – în palmă, ca băieții mei să nu o tragă, dar dacă o luau, aveam grijă să o iau înapoi de la ei și să ajungă iar la mine. La sfârșitul jocului începea distracția. Râdeau copiii de se prăpădeau că am rămas „Păcălici”. Eu mă întristam la primele jocuri. Mai lăsam să rămână și ei câteodată, ca să nu se prindă că îi las să câștige. De fiecare dată se supărau. Li se părea nedrept, mai ales că ceilalți doi parteneri de joc râdeau de Păcală. Spre finalul jocului, când băieților li se închideau ochii de somn, începea adevărata distracție. Eu mă prefăceam supărată că am rămas de prea multe ori „Păcălici” și începeam să fac așa cum fac copiii, când nu le convine rezultatul jocului: mă miorlăiam, aruncam cartea din mână, spuneam că nu e corect.

Sebastian râdea, mă cuprindea după umeri și îmi spunea:

- Mama, ai rămas cu „frumușelul” în mână! Nu prea știi să joci...

Eu mă prefăceam că bocesc ca disperată și atunci intervenea David ferm:

- Mama, așa e jocul! Îmi pare rău că nu știi să pierzi! Faci exact ca Sebastian când pierde! Sunteți amândoi la fel.

Resemnată, mă duceam la culcare în chicotelile lor fericite că iar a rămas mama „Păcălici” și habar nu aveau că i-am vindecat de dor și se duc la culcare fericiți și fără niciun alt gând. Am jucat în iarna aceea Păcălici cât pentru o viață. Cred că ajunsesem să visez și noaptea că joc, că pierd și copiii râd.

Ce poate fi mai „rău” decât să rămân „Păcălici”?! Vă gândiți că nu există nimic mai rău, dar există. A venit primăvara și a început joaca băieților prin curte. Ghiciți ce voiau să joace!? Ascunsa. Cine ținea ochii!? Aici nu e nevoie să ghiciți, deja știți:: „moi”. Țineam ochii de se șlefuise scândura de la colțul casei, unde țineam capul lipit, cu ochii închiși, cât se ascundeau copiii. Aveau și un ritual, când mă puneau la colțul casei, ca să știu până la cât să număr înainte de a deschide ochii. Era ceva cu „ineluș, învârtecuș...” - nu mai știu continuarea. Și mai era un ritual și înainte de a pleca în căutarea lor. Trebuia să strig ca o sirenă: „Cine nu-i gata îl iau cu lopata!!!”. Dacă nu strigam și nu mă auzeau, nu se punea și mai țineam încă o dată ochii, ca să respect regula jocului. La „Păcălici” era ușor, dar la „ascunsa” îmi plăteam păcatele. Fugi tu ditamai omul prin toate cotloanele, unde puteau încăpea niște copii, găsește-i, fugi ca bezmetica și dă-le tic-tac-ul. De regulă nu îi găseam, căci ei țâșneau din cele mai ascunse unghere și ca niște zvârlugi erau direct la tic-tac. Eu în urma lor fugeam gâfâind ca elefantul. Câteodată reușeam să îi găsesc, dar era degeaba. Cum Dumnezeu să reușesc eu să fug mai repede ca ei!? Nicio șansă. Eu de-abia îi zărisem ascunși, mă bucuram și încercam să fug spre colțul casei, dar ei erau deja acolo. Rar, rar de tot am reușit să le dau tic-tacul și să mai țină și ei ochii și eu să mă ascund. Dar imaginați-vă cum era să mă ascund. Oriunde mă piteam, auzeam: Mama, ești după lemne, ți se vede fusta! Mama, ești la colțul șurei. Te văd. Hai, nu te mai preface! Apoi strigătul fatal: Tic-tac pentru mama! Și iar îmi reluam locul la colțul casei unde șlefuisem scândura ținând ochii. Odată ținea David ochii. Eu m-am ascuns după fântână. Mi-am strâns bine fustele și m-am făcut ghem, să nu mă vadă. Eram hotărâtă să îmi dau tic-tacul. Deja aveam picioarele încordate să o iau la fugă spre colțul casei în momentul când băiatul ar fi fugit spre șură. 

Gata, acum fug! mi-am zis, dar, când să fug, s-a deschis poarta. Era un bătrân, vecin cu mine și nașul tatălui copiilor mei, ce venea des pe la noi. Atunci nu știu ce voia. Venea direct spre mine, acolo unde eram pitită după fântână. Eu gesticulam disperată cu degetul la buze. El nu a înțeles nimic, dar mai ales nu înțelegea de cine mă tem, de stau ascunsă după fântână ditamai femeia.

- Tic-tac pentru mama! Hai, ieși de după fântână! am auzit strigătul fatal.

- Nașu, jucam ascunsa! Trebuia să nu te uiți la mine!

Bătrânul a râs. Râdeau și copiii cu el.

După ce țineam ochii suficient de mult încât să mi se facă acru de colțul casei cu tic-tacul, începea circul. Mofturi, bătut din picioare, lacrimi de crocodil, mai și țipam că nu au fost corecți. Mă priveau săracii copii exact cum îi priveam eu când făceau istericale.

- Mama, nu știi să pierzi! Așa e jocul! Cine e vinovat că nu poți fugi sau că nu știi să te ascunzi!? îmi spunea David.

Sebastian, mai indulgent, îi șoptea crezând că nu aud:

- Uite, plânge! Hai să o lăsăm să câștige măcar o dată, ca să se bucure și ea!

- Nu îmi plac pomanagiii! decreta David.

Cum Dumnezeu să nu îmi râdă inima – căci în afară îmi continuam teatrul cu plânsul și cu istericalele – când David îmi spunea exact replicile, pe care i le spunea lui Sebastian, când plângea că pierde și Sebastian spunea exact replica mea, când încercam să-l împac.

Când negocierile de pace erau în toi, hop și soacră-mea în prag:

- Ce e cu voi!? Ce sunt țipetele astea!? Vă aude tot satul!

Eu am tăcut mâlc la colțul casei, unde îmi desfășuram programul, în speranța că nu o să-și dea seama că eu sunt capul răutăților.

- Mama plânge că trebuie să țină ochii!!

- Face tarantele, că nu îi convine! au explicat băieții.

Soacră-mea s-a uitat spre mine cu ochii îngustați de parcă nu vedea bine creatura din fața ei. Eu stăteam la colțul casei cuminte și tăcută ca o statuie.

- Nu ai minte nici cât ei, a spus și a dat cu lehamite din mână, apoi s-a întors să se ducă înapoi în casă. Păcatul, ceasul rău sau nu știu cine m-a pus să îi strig:

- Nu joci și matale cu noi ascunsa?

Vai de mine ce urecheală am luat! Ea era femeie cuminte, sobră, cum Dumnezeu să îmi permit să zic așa ceva?! Aliniată cu copiii la colțul casei, mi-am încasat perdaful, apoi am continuat joaca.

Mai jucam noi cu alți copii de pe ulița vecină casei mele „Rațele și vânătorul”. Nu vă spun cine era tot timpul rață, căci vă imaginați. Degeaba țipam, băteam din picioare, protestam, când mă săturam de stat în mijloc, căci îmi explicau toți copiii că nu am dreptate.

Odată, bunica unor băieți ce se jucau cu mine venea din vecini cu o cadă mare de tablă în spate. Am salutat-o. M-a întrebat ce fac și i-am spus că mă joc. A zâmbit și și-a continuat drumul. 

I-am strigat: 

- Tanti C,, nu vii și matale să te joci cu noi? 

A dat din cap cumva însemnând că nu am minte și și-a continuat drumul. La următoarea joacă mi-au spus nepoții că și-au întrebat bunica de ce nu vrea să vină să joace și ea „rațele și vânătorul” cum face doamna Luminița, mama lui Sebastian și a lui David. Am dedus mai mult decât mi-au explicat copiii, că propunerea lor nu a fost primită tocmai bine. Cred că s-a lăsat și cu o scatoalcă pentru cel ce propusese bunicii să vină la joacă.

Mai erau și zile când Sebastian mă provoca să fug după el. Curtea mea este mare și după două ture făceam ca locomotiva, iar Sebastian cocoțat în vârful gardului și foarte sigur că nu am nicio șansă să îl ajung îmi striga:

- Hai, mama, încă o tură de ogradă, că ești cam grăsuță și trebuie să slăbești!

***

Ei și tot cu „Păcăliciul”, cu „ascunsa”, cu „rațele și vânătorul” au crescut copiii și nu mă mai luau la joaca lor. Acum aveau calculator și grupul lor de bătut mingea, unde eu nu aveam ce căuta. În plus se întorsese roata. Eu aveam nevoie de ei. Scrisesem prima carte și am plătit la editură de tehnoredactat. Scriam la romanul ACASĂ și voiam să învăț să scriu eu pe calculator, ca să nu mai plătesc, dar habar nu aveam cum să deschid un calculator. Copiii mei se descurcau excelent. I-am rugat să mă învețe. Ei mi-au deschis un document în word și m-au învățat cum se face. Am început să tastez litere. David i-a spus lui Sebastian și apoi au râs amândoi:

- Nu o să învețe niciodată! Crede că la calculator e ca la muls vaca... Uite ce aiurea dă cu degetele în tastatură.

Wow! M-am înfuriat și am hotărât că voi învăța să folosesc calculatorul pentru scris.

Când a trebuit să exersez iar, uitasem tot. Nici nu salvasem documentul scris. Le-am cerut ajutorul. Mi-au explicat iar și mi-au arătat cum se face. Îmi stăpâneam râsul, constatând că îmi vorbesc exact cum le-am vorbit eu ani în șir, ajutându-i la teme:

- Mama, te rog, să fii atentă! Concentrează-te! Nu e greu...

Alteori apăsam pe o tastă greșită și se modifica totul în formatul textului. Nici nu aveam curaj să merg la David. Mi-l imaginam spunându-mi: Ți-am mai arătat de zece ori, mama! Așa că îl chemăm discret pe Sebastian – e ca atunci când alegi profesorul mai indulgent să te ajute. Venea Seba să îmi arate și din urmă ne ajungeau cuvintele lui David însoțite de râs:

- Iar nu știe mama!

Seba îmi arăta și mă dăscălea:

- E ultima dată când îți arăt! Trebuie să înveți! Clar: nu îți mai arăt altădată, mama! Și apoi a urmat lovitura de grație: Am mai multe pretenții de la tine decât de la XXX, căreia îi pun copiii documente pe stick, se duce acasă și în loc să le copieze pe calculator le șterge și vine iar la mine să i le trec pe stick! Sincer îți spun, mama, am mai multe pretenții de la tine!

Eu, cu inima cât un purice, mă uitam la tot ce face el și îmi venea să țip: Eu nu am fost așa severă cu voi, când v-am ajutat la teme!

***

Au trecut anii. Băieții sunt amândoi ingineri informaticieni. Nu știu dacă își mai amintesc de Păcălici, de ascunsă, de rațele și vânătorul, dar de ziua mea, în iunie, mi-au făcut o surpriză minunată.

Mi-au spus să stau acasă, că îmi vor trimite pe cineva – mi-am amintit: acest cineva e unul din băieții cu care jucam „Rațele și vânătorul” și nepotul femeii pe care am chemat-o să se joace cu noi - cu o sacoșă cu borcane și sticle goale pe care eu le trimisesem pline la ei. A venit băiatul și mi-a întins un pachet de carton dreptunghiular.

- Ce e ăsta!? Unde e sacoșa cu borcane!?

- Nu știu. Mie asta mi-au dat să vă aduc băieții, mi-a spus râzând.

Am mulțumit și am desfăcut cutia. Era un laptop super performant. I-am sunat imediat.

- Ți-a plăcut sacoșa cu borcane, mama!? m-au întrebat râzând.

Le-am mulțumit și am spus că nu trebuia și că oricum nu știu să îl instalez. Nu știu dacă are toate programele instalate. David râdea.

- Mama, am încredere în tine că te vei descurca. Te cunosc. Așază-te la masă și deschide calculatorul.

- Nu are mouse! am exclamat.

- E cu ....aici David a spus un termen pe care nu l-am reținut.... apoi a adăugat: E la fel ca la telefonul pe care ți l-am trimis la sărbători. O să te descurci, mama! Te rog, deschide calculatorul.

Fără să-i spun, am atașat rapid mouse-ul de la calculatorul vechi la laptop, căci chestia aceea cu atinsul cu degetul mă înnebunea la telefon, nu o mai voiam și la calculator. După asta am deschis laptopul. Pe ecran a apărut numele meu: LUMINIȚA.

- Are tot ce trebuie instalat. Are și cel mai modern program pentru scris.

- E word?

- Nu, mama! E unul nou! E LibreOffice Writter.

Mi-a fost rușine să spun că eu vreau tot word, că nu mă pot descurca cu un program nou. I-am mulțumit și am închis.

Ciudat, dar până seara l-am tot sunat pe Sebastian, nu pe David – iar alegeam profesorul mai indulgent – să îmi explice ce mai am de făcut pentru folosirea noului calculator. Seara i-am mulțumit pentru ajutor. L-am întrebat ce face.

- Sunt la David! Ne amuzăm cum te străduiești tu să folosești laptopul! David e sigur că o să reușești...

Am închis și am râs cu lacrimi în ochi. Degeaba apelasem la profesorul mai indulgent. Ei erau împreună.

Ce poate fi mai „rău” decât toate astea?... Știu ce poate fi. Să îmi facă copiii nepoți și să o iau de la capăt cu Păcălici, cu ascunsa, cu rațele și vânătorul. Nu, nu vreau. Gata, mi-a ajuns o singură dată în viață. De acum să o ia ei de la capăt cu Păcălici, cu ascunsa... Dar mai știi. Parcă îmi amintesc că i-am spus o dată lui David, când era licean:

- Tu, când o să ai copii, o să ai răbdarea mea?!

- Nu. Când o să am copii o să ți-i aduc ție să-i crești, că ai răbdare...

De asta am spus: Mai știi...

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp