Cum ne alegem președintele? Personal, mă întorc mereu la criteriul pe care ne-a invitat Andrei Pleșu să-l folosim atunci când vrem să votăm un candidat la o funcție politică: „La ce este priceput?”

foto:: Lucian Alecu / Shutterstock Editorial / Profimedia

Probabil că cea mai proastă variantă de președinte, pe termen lung, pentru societatea românească este reprezentată de alegerea candidatului PSD-PNL-UDMR sau a celui care a fost președinte al Partidului Social Democrat și prim-ministru din partea aceluiași partid și care a declarat că este susținut în continuare de mulți membri PSD.

Acest text reprezintă o perspectivă personală asupra actualei scene politice și a societății noastre, în general, și își propune să ofere cititorilor câteva teme de reflecție înainte de votul foarte important din 4 mai 2025. Prima temă la care vă invit să reflectăm: cum a arătat societatea noastră în ultimii patru ani și jumătate?

Dacă analizăm votul de anul trecut pentru prezidențiale și parlamentare, ajungem la concluzia că mulți români își doresc o schimbare, doar că unii dintre ei au identificat-o în discursul populist (aici o analiză cu privire la ce înseamnă populismul și cum poate deschide calea către extremism). O interpretare simplă ar fi: „Ne-am săturat, vrem altceva!”.

Pe lângă establishment-ul PSD-PNL-UDMR și zona populistă, mai există și cea „reformistă”: USR, Nicușor Dan, Ilie Bolojan, REPER, SENS, DREPT, FD, PMP, care, pe lângă faptul că este dezbinată – dovadă ceea ce s-a întâmplat cu candidata USR, Elena Lasconi, și cu cel care a înființat partidul, Nicușor Dan – este și incompatibilă cu electoratul zonei populiste. Zona populistă și cea reformistă au în comun faptul că s-au săturat de sistem.

Am observat câteva comentarii pe rețelele de socializare ale unor oameni (nu erau troli/boți – am verificat) care, atunci când citesc o critică la adresa populiștilor, echivalează acest lucru cu o simpatie față de Ciolacu – el fiind acum identificat drept cel mai important și, totodată, cel mai detestat exponent al „sistemului”. Cei care fac parte din electoratul populiștilor fie îi consideră pe cei din zona reformistă ca făcând parte din același sistem ca și cei din establishment, fie nu înțeleg pur și simplu acest mesaj sau au acces la el doar în interpretarea politicienilor populiști pe care îi urmăresc.

Personal, mă întorc mereu la criteriul pe care ne-a invitat Andrei Pleșu să-l folosim atunci când vrem să votăm un candidat la o funcție politică: „La ce este priceput? Ce știe să facă bine?” Nu simțiți și dvs. că suntem nemulțumiți de foarte mulți politicieni tocmai pentru că au ajuns să ia decizii importante pentru noi fără să fi demonstrat ceva în afara politicii? Mă refer aici la studii și carieră: „fostul profesor din satul Stiobăreni, comuna Solești, județul Vaslui și comuna Niculițel, județul Tulcea.” Dar, din 1990, destinul acestui om s-a schimbat substanțial pentru că s-a hotărât să intre în politică, în 1997 ajungând ministru al Tineretului și Sportului, funcție pe care a ocupat-o timp de trei ani.

Temă de reflecție: care sunt criteriile după care ajunge un om într-o funcție importantă în politică, în special dacă vorbim despre partide precum PSD și PNL: competența sau fidelitatea față de partid și capacitatea de a aduce voturi?

Data de 5 februarie 2011 este una ciudată din istoria României, pentru că atunci a fost constituită Uniunea Social-Liberală, formată din PSD, PNL și Partidul Conservator – partidul infractorului și totodată patronul trustului Intact Media Group, Dan Voiculescu. Un partid de centru-stânga, alături de unul de centru-dreapta, împreună cu unul dintre cele mai toxice personaje din spațiul românesc au format această uniune nefirească sub pretextul că vor să scape țara de cel mai mare rău pe care l-au identificat ei la acea vreme: „băsismul”.

În februarie 2013, liderul PNL – Crin Antonescu – îi ura bun venit în partidul său primarului Sibiului de la acea vreme, Klaus Iohannis, despre care a declarat: „Îl văd ca pe un posibil premier și chiar președinte al țării.” K. Johannis intrase în atenția publică în 2009, când a fost propus premier, susținut de toate formațiunile politice, în afară de PDL (de „băsiști”). Intrarea în politica mare a celui care a fost președintele României timp de 10 ani este legată în mod clar de USL, dar mai multe detalii găsiți în documentarul celor de la Recorder. În cele din urmă, Iohannis a ajuns liderul PNL în locul lui Crin Antonescu și președinte al țării din partea liberalilor. Profesorul de fizică din Sibiu a fost mai abil, dar o să facem aceste comparații puțin mai jos. În cele două mandate ale sale, Klaus Iohannis a lucrat predominant cu cele două partide care au format USL și premierii propuși de aceștia.

În toamna anului 2024, am avut alegeri în România pentru desemnarea unui nou președinte. Candidatul PSD s-a clasat – pentru prima dată după `90 – pe locul al treilea, candidatul PNL a obținut un scor rușinos și românii care au mers la vot au ales un populist ciudat care avea un mesaj clar „anti-sistem” și o candidată care combina populismul (la care mulți au închis ochii din diferite motive) cu mesaje anti-sistem și era susținută de forțe politice asociate cu reformismul – candidata în sine, nefiind capabilă să explice măcar cum ar putea fi făcute anumite reforme. Înainte să se anuleze turul al doilea al alegerilor, cei din PNL au apărut peste tot cu sloganul: „Am înțeles mesajul vostru.” Ilie Bolojan – care era asociat cu reformismul, în urma performanțelor sale pe plan local – a ieșit în față și apoi am aflat că alegerile prezidențiale o să fie reluate de la strângerea de semnături.

USL2: PSD + PNL + UDMR a început negocierile cu USR și ni s-a vândut nouă tuturor ideea că există două tabere pe scena politică de la acea vreme: pro-occidentali/UE/NATO și „euroscepticii”/„suveraniștii”/„izolaționiștii” (AUR, SOS, POT, Georgescu). Acesta este noul clivaj și avem în față o alegere între alb și negru. Acest lucru s-a dovedit rapid fals; USR-ul a plecat de la negocieri.

Tabăra „suveranistă”/„izolaționistă” arată la fel, dar limitele între tabăra establishmentului/sistemului și cea reformistă nu sunt clare, din mai multe motive:

• Așa cum am afirmat și la început, pare că cei din electoratul „suveraniștilor”, care cred că schimbarea poate să vină din partea celor care folosesc un discurs populist, nu înțeleg că există și o tabără reformistă, fie o văd ca făcând parte din sistem, fie pur și simplu nu înțeleg mesajul. De aceea consider că există oameni care, atunci când văd critici la adresa unor lideri ai „suveraniștilor”, îi acuză pe cei care le-au formulat de simpatii „ciolaciste”.
• Degringolada din tabăra „reformistă” și incapacitatea de a se prezenta clar „anti-sistem”, pentru că este imposibil în acest moment să faci parte din politica românească fără să lucrezi într-o formă sau alta cu părți – indiferent cât de mici – ale USL-ului.

În tot haosul care s-a creat după anularea alegerilor, USL-ul a venit cu o propunere către noi: un politician care, în 2017, declara: „Indiferent cine, și Brătianu dacă învie, Ionel, dacă vreți dumneavoastră, nu mă întorc în politica activă, pentru că nu am plecat din politica activă din motive care țin de un om, ci am plecat din motive pe care le-am explicat de atâtea ori încât nu e cazul să reiau.”. O altă temă de reflecție pe care vreau să vi-o propun prin acest text este următoarea: care sunt criteriile pe care le-au folosit cei din USL când l-au propus pe Crin Antonescu drept candidat pentru alegerile prezidențiale? Au avut în vedere competențele acestui om? Au avut în vedere binele public sau altceva?

Un posibil răspuns a fost oferit de Paul Stănescu într-un discurs adresat – atenție! – colegilor din PSD, nu cetățenilor, ci membrilor de partid. Își începe discursul cu întrebarea: „Ce se întâmplă dacă pierdem alegerile? Dacă Crin Antonescu nu e președinte.” Adică „noi”, „noi PSD-ul” sau „noi USL-ul” dacă vreți. Apoi, oferă răspunsul: „Se întâmplă două lucruri grave: 1) Nu mai avem prim-ministru și 2) Domnilor primari, știți că vă iubesc, sigur vom avea alegeri în două tururi la primărie și la CJ. Ceilalți candidați, neavând primari, primul lucru pe care îl vor face va fi: alegeri în două tururi. Are organizația PSD Suceava nevoie de așa ceva? Eu nu cred. Mulți colegi de-ai noștri au păreri, cred că ar fi bine să fie președinte altcineva, nu Antonescu. Scopul unui partid politic este de a fi la guvernare. Noi nu avem voie să nu câștigăm alegerile cu Crin Antonescu, din moment ce avem mai mult de 98% din administrația publică locală. N-avem scuze, înseamnă că toți de la Marcel Ciolacu și eu până la ultimul membru suntem nimeni dacă pierdem alegerile, putem să ne ducem acasă și merităm să ne ducem acasă. De aceea, vă rog pe toți să depuneți toate eforturile să câștigăm alegerile cu Crin Antonescu. Și vă mai spun ceva: nimeni nu făcea nimic, dintre voi, dacă Marcel Ciolacu nu era prim-ministru.”

În primul rând, vă întreb: este Paul Stănescu un om puternic în PSD? Însă, o întrebare foarte importantă: ce înseamnă acest discurs? Alegerea primarilor și a președinților de CJ pe cine avantajează, pe cetățeni sau pe politicieni? La fel cred că putem să punem problema și cu privire la candidatura lui C. Antonescu: acesta a fost ales pentru că reprezintă o variantă bună pentru societate sau pentru coaliția care-l susține? Nu cumva Crin Antonescu a fost ales tocmai pentru că poate avea aceeași atitudine față de PSD-PNL-UDMR cum a avut și Klaus Johannis?

Pentru că am ajuns la fostul președinte, următoarea temă de reflecție pe care vi-o sugerez este: care sunt diferențele dintre Klaus Iohannis și Crin Antonescu? Amândoi au fost profesori la nivel preuniversitar, doar că primul a fost la un liceu prestigios din Sibiu și a ajuns apoi inspector școlar, iar despre cel de-al doilea am scris deja mai sus ce traseu profesional a avut. În al doilea rând, cunoașterea limbilor străine. Pentru politica externă, fostul președinte avea un mare avantaj pentru că era capabil să discute în două limbi de circulație internațională în mod impecabil și în felul acesta era capabil să se înțeleagă în mod direct cu cei mai importanți aliați ai noștri. În urmă cu aproximativ 12 ani, Crin Antonescu putea să comunice în acest fel în limba engleză. Deocamdată, în prezenta campanie electorală, nu am văzut pe nicăieri în mass-media vreun semn că ar fi reușit să facă vreo îmbunătățire. Având în vedere că, pentru a candida la un simplu post în diplomație, este necesară cunoașterea a cel puțin două limbi străine, apare o întrebare firească: dacă nu există o regulă clară care să interzică accesul la cea mai importantă funcție în domeniul politicii externe – cea de președinte – unei persoane care nu îndeplinește această condiție minimă, atunci nu ar trebui ca acel potențial candidat să se întrebe, privind în oglindă: „Cum voi discuta cu liderii altor state?” Cu alte cuvinte, să aibă luciditatea de a realiza că nu este pregătit pentru o astfel de funcție. Este un aspect asupra căruia ar trebui să reflecteze și Ilie Bolojan.

Am văzut foarte mulți oameni care îl consideră pe Klaus Johannis drept o dezamăgire majoră, oameni care s-au bucurat că am scăpat, în sfârșit, de el. În special pe acești oameni – dar nu numai – aș vrea să-i întreb: ce are în plus Crin Antonescu față de Klaus Iohannis?

Răspunsul pe care cred că îl vor oferi foarte mulți este: „comunică. Discută cu jurnaliștii și cu poporul.” Personal, sunt de acord cu acest răspuns. Aș mai adăuga faptul că, spre deosebire de Călin Georgescu, George Simion sau Elena Lasconi, Crin Antonescu are posibilitatea – aproape de fiecare dată – să răspundă, de foarte multe ori într-un mod satisfăcător, la întrebarea „cum?”. Cei trei pe care i-am menționat sunt blocați în formule de tipul: „o să facem”, „o să vedeți”, „împreună vom învinge” etc. Din acest punct de vedere, consider că Crin Antonescu a câștigat atenția și voturile foarte multor oameni. Las aici o analiză a lui Andrei Cornea despre diferența dintre populism și demagogie ...și o declarație a lui Andrei Pleșu despre competențele oratorice ale lui Crin Antonescu.

Un alt reproș care a apărut foarte des în legătură cu Klaus Iohannis este acela că ar fi leneș. Am lămurit deja, cred, faptul că Crin Antonescu vine cu răspunsuri atunci când este întrebat „cum?”, dar o altă temă importantă de reflecție este: o să facă ce a zis? Are energia, competențele și voința necesare pentru a realiza ceea ce ne-a explicat că își propune? Ce-l recomandă, în acest moment, să facă lucruri bune pentru societate, în general, sau – mai concret – lucruri mai bune și mai multe decât Klaus Iohannis?

În cele ce urmează vă propun să reflectăm împreună asupra diferenței dintre binele public – al tuturor cetățenilor dintr-o societate – și cel al politicienilor din câteva partide. Într-o situație ipotetică, dacă o să avem un președinte reformist, cu un prim-ministru cu aceeași orientare, care o să fie amândoi capabili și motivați și s-ar afla și într-o relație bună. Unii asociază acest scenariu cu un tandem politic format din Nicușor Dan și Ilie Bolojan (n-am uitat de problema cu limbile străine), pentru că pe ei îi avem în acest moment „la îndemână”, alții nu sunt în poziția lor actuală. Într-un astfel de scenariu, dacă am avea la vârful statului doi oameni care-și doresc reforme, cu cine ar trebui să lucreze? Cine sunt cei din „linia a doua”? Guvernul și Parlamentul. În ciuda bunelor intenții ale cuplului politic de la vârf, este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să faci reforme de calitate dacă această „linie a doua” are scopuri diferite față de tine.

Vă propun, însă, să coborâm și mai jos, la linia a treia: tot ce se află sub guvern și parlament sau pe lângă ei. Pe lângă primari, președinții consiliilor județene, prefecți etc., aș vrea să atrag atenția cu privire la:

• directorii școlilor unde am învățat/învățăm noi sau vor învăța copiii noștri, 
• rectorii și decanii universităților unde am studiat/studiem noi sau vor studia copiii noștri,
• managerii și șefii secțiilor spitalelor unde ne vom trata noi sau copiii noștri,
• angajații Administrației Naționale Apele Romane (ANAR) despre care au făcut reportaje cei de la Recorder (le puteți vedea aici și aici) 
• multe alte instituții unde, în funcțiile cheie, sunt numiți oameni pe criterii politice.

Cât de mult depind cariera și, probabil, întreaga viață, în general, a acestor oameni de legătura pe care o au cu partidele politice? Aceasta este „linia a treia”, de unde consider că vin foarte multe voturi pentru partidele care au fost des la guvernare și de unde o să vină multe voturi și pentru Crin Antonescu, pentru că, așa cum a explicat și Paul Stănescu, de alegerea fostului profesor de istorie în fruntea statului depind foarte multe beneficii pe care le au membrii de partid, nu doar primarii și președinții CJ, ci și șefii și angajații multor instituții.

Poate că unii au uitat-o pe doamna Cristina Târteață, „funcționara care l-a confruntat pe Ilie Bolojan”, spunându-i în față: „Vă readucem aminte că președinția Senatului, ca toate funcțiile acestea, sunt efemere. Noi suntem cei care asigurăm continuitatea și venim cu expertiza.” Despre aceasta, Digi 24 a scris că a fost numită „pe filiera PSD în mai multe instituții”. Doamna are dreptate, funcții precum cea de președinte al Senatului, de prim-ministru sau chiar de președinte al țării sunt pe termen limitat; cei din „linia a treia” sunt cei care, luați împreună, au foarte multă putere. În cazul multora dintre ei, întrebarea care se pune este: ar putea fi în funcția pe care o ocupă acum dacă nu era partidul? Din punct de vedere pragmatic îi înțeleg că votează cu partidul și „pun umărul” spre un scop comun. Dar din punct de vedere moral, al responsabilității pe care o au față de noi toți – față de societate – și al faptului că pot dormi liniștiți noaptea – unii dintre ei – n-o să pot să-i înțeleg niciodată. Îi includ aici și pe jurnaliști și oamenii de televiziune, care fac parte din aceeași categorie atunci când promovează interesele de partid mai presus de adevăr.

Dacă vrem să apară schimbări în liniile doi și trei, putem începe cu un șoc la vârf, în prima linie. Pe termen scurt, consider că alegerea unui populist care nu are aproape nicio competență, precum George Simion, reprezintă o tragedie, mai ales în contextul geopolitic actual. Dar dacă, cumva, concetățenii mei îl vor trimite în turul al doilea pe Crin Antonescu sau pe Victor Ponta (despre care scriu mai jos), atunci voi vota împotriva celor doi. Dacă, printr-o minune, ar ajunge amândoi candidații care sunt „the mother and father” (ca să citez din engleza lui Crin Antonescu) ai Uniunii Social Liberale (alături de Dan Voiculescu), atunci nu voi merge la vot. Atât în primul tur, cât și în turul al doilea, voi vota contra celor doi candidați USL.

De ce sunt dispus să votez împotriva candidaților PSD-PNL-UDMR (indiferent de numele acestora)? Pentru că oamenii simt că nu trăiesc bine, vor o schimbare, au transmis un mesaj: „ne-am săturat!”, iar unii dintre ei au identificat soluția în populism și demagogie; din diferite motive, atât au putut înțelege. Cei din establishment ne spun să le lăsăm tot lor puterea, pentru că, dacă nu, „vin extremiștii peste noi.” Partide populiste au mai existat: PRM, PNG, PP-DD, dar au dispărut. Însă cei din establishment au rămas. Acum ne sperie cu o problemă pe care tot ei au creat-o și vor să ne facă să credem că tot ei sunt soluția. Precum un premier care inundă un stat printr-o decizie și apoi le spune oamenilor că el este salvarea.

Și așa fac trecerea către Victor Ponta, care arată precum un tonomat în care, dacă bagi numărul potrivit de monede/voturi, poate să fie orice îți dorești: cu sistemul, anti-sistem, cu primarii PSD, de partea lui Călin Georgescu, cu tricou cu Che Guevara – la un moment dat le făcea cu ochiul și progresiștilor ș.a.. Aproape tot ce am scris despre Antonescu consider că este valabil și pentru Ponta: ajuns la putere, ar face ce trebuie ca s-o mențină. Deja ne-a zis că nu exclude colaborarea cu populiștii și ține aproape și de PSD. Ne putem imagina, de exemplu, un guvern format din PSD și AUR, cu Ponta președinte.

Altă temă de reflecție: cum putem spera la adevărate schimbări până la nivel de director de școală, rectori, manageri de spital etc., dacă la vârf vor rămâne aceiași oameni? Au declarat că au înțeles mesajul. Ce mesaj au înțeles? Ne sperie că, dacă nu-i lăsăm pe ei la putere, o să ne distrugă țara „extremiștii”/populiștii? Dar, repet întrebarea: cine este vinovat pentru apariția și creșterea la peste 30% a partidelor populiste?

Despre „reformiști: un tandem Nicușor Dan - Ilie Bolojan, un început pentru transformări

Nicușor Dan are potențialul, în acest moment, de a fi un fel Emil Constantinescu al generației noastre. Doar că primarul Bucureștiului are în plus experiență în administrația publică și activitate civică. M-am gândit la un moment dat la faptul că, dacă George Simion ar fi avut parte de o educație de calitate, ar fi putut să facă astăzi campanie pentru Nicușor Dan, pentru că amândoi au în comun activismul civic. Doar că George Simion, după ce a intrat în politica mare, a înțeles cât a putut din ce se întâmplă, iar puterea la care a ajuns i-a evidențiat și mai mult anumite trăsături de caracter.

Un tandem în linia întâi, format din Nicușor Dan și Ilie Bolojan sau alt prim-ministru reformist, reprezintă doar un început pentru transformările care ar putea apărea ulterior. Poate că, în acest scenariu, cei din PSD și PNL ar începe să se gândească mai serios să se reformeze. Cu o linie a treia atât de puternică, o să fie vreodată posibil ca PSD și PNL să ajungă sub 5%? Schimbarea de la vârf poate să vină dacă o să apară schimbări în linia a treia, dacă o să apară o implicare reală din partea mai multor cetățeni. La nivel de primărie, CJ, școli, inspectorat școlar (eventual desființarea, care se tot amână), spitale și toate instituțiile.

O altă soluție, complementară, dar la fel de complicată, este reprezentată de implicarea în aceste partide a unor membri noi, care le împărtășesc doctrina, dar nu metodele și ușurința cu care negociază principii actualii lideri politici. O schimbare în linia întâi ar putea să fie reprezentată de niște porți deschise către oameni capabili să schimbe partidele din interior.

Pe de altă parte, avem USR-ul, un partid care a fost asociat cu reformismul, creat de același Nicușor Dan și extins la nivel național, aducând împreună oameni care luptau cu corupția. Însă atacurile la care au fost supuși de același establishment prin controlul presei, plus conflictele care i-au dezbinat când au discutat și despre altceva în afară de corupție – despre „sexul îngerilor”, de exemplu – au făcut ca acest partid să-și piardă direcția. Iar lupta pentru putere în interiorul partidului și pentru funcții de care se țin foarte mulți i-a făcut în cele din urmă să semene mai mult cu PSD și PNL decât cu partidul unei generații în care ne-am pus foarte mulți speranțele. Consider că cel mai bun lucru care i s-ar putea întâmpla zonei reformiste în acest moment este ca USR-ul să dispară complet. Au apărut deja câteva partide care îi seamănă. Sau pur și simplu să apară un nou partid. Clar, nu ar trebui să renunțe la politică toți membrii USR, dar sunt câțiva oameni al căror nume atârnă precum o piatră de moară, nici nu mai contează dacă au făcut toate relele de care sunt acuzați, dar prezența lor acolo este similară cu cea a lui Ciolacu lângă Antonescu. Numele Dan Barna, Vlad Voiculescu, Clotilde Armand și Cristian Ghinea n-ar trebui să mai apară în noul partid sau în noua alianță a zonei reformiste. Probabil că acești oameni au fost bine intenționați când au intrat în politică, dar imaginea lor a fost compromisă total. Desigur că de acest lucru ar trebui să-și dea seama singuri, dar nu oricine poate să dea dovadă de o asemenea luciditate.

Zona reformistă ar trebui să aibă în vedere orientarea pro-occidentală, să militeze pentru o Uniune Europeană puternică, consolidarea poziției României în NATO – chiar dacă SUA vor fi mai puțin prezente – și să lase alte teme pentru alte epoci. Am văzut că mitingul din 15 martie 2025 a fost promovat atât de lideri de opinie progresiști, cât și conservatori. Iar dacă nu se vor înțelege, poate că vom avea cât de curând un partid conservator autentic, așa cum există CDU în Germania, nu populiști izolaționiști care se declară conservatori, precum cei de la AUR.

Pe de altă parte, e nevoie de un partid progresist autentic, de care adevărații progresiști să se simtă cu adevărat reprezentați, pentru că și-n zona progresistă poate să apară populismul și oamenii simt acest lucru. Să-mi fie scuzat, dar chiar vrem să aducem progresismul pe scena politică românească cu manele și poze cu Marcel Ciolacu? Această zonă ar trebui activată, pentru că avem mulți tineri care vor să se simtă reprezentați, așa cum cei din AUR au activat propriul electorat tânăr.

Ca să sintetizez: consider că populiștii au apărut din cauza unei clase politice incompetente, mulți oameni au transmis că s-au săturat de incompetența lor prin votul din 24 noiembrie 2024. În prezent, politicienii care fac parte din aceeași clasă incompetentă ne spun să-i lăsăm tot pe ei la conducere pentru că, dacă nu, vor veni populiștii și va fi „vai de noi.”

Motive de optimism? Nu e de ajuns să ajungă în linia întâi un tandem reformist, dacă reverberațiile acestui șoc nu vor ajunge până la linia a treia. Nu știu cum vom ieși, ca societate, din mandatul de cinci ani al unui populist, dar pe termen lung s-ar putea ca această alegere să oblige PSD-ul și PNL-ul să se reformeze. Iar dacă mai rămâne ceva din țară, după mandatul de cinci ani al unui populist, atunci poate că vom avea o clasă politică capabilă să facă mai multe lucruri bune pentru societate.

Cel mai rău scenariu, pentru mine, ținând cont de toate cele de mai sus, este reprezentat de scenariul în care rămânem să ne scăldăm în aceleași ape, care au potențialul, în acest moment, cu Crin Antonescu/Victor Ponta să devină și mai negre decât în mandatul lui Klaus Iohannis.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp