Sari la continut

De șapte ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Cum să fii un bun român: mai puţină „mândrie” şi mâna pe carte

inimă ziua națională

Foto: Profimedia Images

România are, după cum se ştie, vocaţia parastaselor. Românului, în general, îi place la mort: are ocazia şi să plângă terapeutic, şi să-i tragă la sarmale. Lucrurile nu se petrec cu mult diferit nici la feluritele festivităţi prilejuite de ziua naţională, de ziua Micii Uniri, de ziua marinei, de ziua drapelului etc. Reţeta e cam aceeaşi: defilarea armatei (mă rog, a ceea ce a mai rămas din ea), sobor de preoţi, Te Deum, colivă, Veşnica pomenire, politicieni care plâng de focul ţărişoarei „mândri” că sunt români, apoi, inevitabil, cheful cu mici, bere, sarmale, cârnaţi căci – nu-i aşa? – „boborul” trebuie să se simtă şi el „mândru”. Acest spectacol al kitsch-ului se amplifică, de regulă, pe 1 Decembrie, când presa românească îi trage şi ea cât poate de tare cu concerte de muzică populară şi patriotică, cu reportaje cu preoţi, cu Catedrala Naţională, cu ţuică fiartă, cu fasole, cu români din diaspora, cu români „mândri” în ii, catrinţe şi ciubote, cu bătrâni necăjiţi, cu copii bolnavi, dar ajutaţi de oameni cu suflet, cu vedete autohtone care ne spun de ce iubesc România. 

În momente solemne, presa şi politicienii din România mizează excesiv pe emoţiile românului şi foarte puţin spre deloc pe capacitatea lui de gândire. De ce să-l educăm niţel pe român, explicându-i, nu neapărat savant, ci chiar foarte simplu, ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918 (dincolo de truismul şcolăresc că s-a unit Transilvania cu România), când putem să-l emoţionăm cu „Noi suntem români” şi cu o porţie de ciolan cu fasole? Guvernul, în dorinţa de a nu-i supăra pe români, e in stare să decreteze o săptămână întreagă liberă dacă se întâmplă ca ziua naţională să fie într-o miercuri sau joi (ca să poată şi cei mai cu stare să bage şi ei un sejur pe Valea Prahovei, o minivacanţă, un city-break ceva). Chipurile, se vor recupera zilele libere în exces. Se vor recupera pe dracu: dacă îşi închipuie cineva că se vor duce elevii sau profesorii din România „educată” (vorba vine) la şcoală sâmbăta ca să recupereze o zi de vineri pierdută, înseamnă că habar n-are pe ce lume trăieşte.

Motive de optimism moderat

Dar nu despre această Românie mi-am propus să scriu în mod special. Având experienţa diasporei academice în Marea Britanie vreme de 11 ani, e inevitabil să am alte repere atunci când vine vorba de felul în care mă raportez la ţara mea natală. Contrar a ceea ce pasajul de mai sus ar putea sugera, nu fac parte dintre acei români cărora le pute România şi care cred că totul e fără speranţă. Trebuie să fii realmente răuvoitor să susţii că România nu s-a schimbat deloc în ultimii 15-20 ani. De voie, de nevoie, ea a fost împinsă mult înainte de aderarea noastră la NATO şi UE: în ciuda unor răcnete „dacice” mândre, astăzi adeziunea la rădăcinile noastre culturale şi la valorile occidentale este de netăgăduit, ceea ce, în anii 90, nu era deloc atât de clar. E adevărat că românii au cam făcut muncă de slugi în Europa şi au şi fost trataţi ca atare de unii europeni, dar aşa slugi cum am fost, n-am rămas nici noi pe loc: există astăzi o oarecare bunăstare, care, până să intrăm în UE, nu era accesibilă decât unei pături foarte subţiri de şmecheri; există o oarecare conştiinţă civică, conştiinţă greu detectabilă, chiar şi printre cei mai mobilaţi intelectual, până prin 2011-2012; există o oarecare compasiune la nivel global faţă de minorităţi (acum vreo 15 ani, Becali şi oastea lui de mamăi şi tălâmbi habotnici ieşeau, în aplauzele complice ale autorităţilor, cu cruci, cu icoane, cu busuioc în calea oricărei timide manifestări pentru drepturile LGBT, ceea ce astăzi a devenit de neconceput), faţă de cei aflaţi în necaz (vezi mobilizarea sinceră a românilor pentru ajutorarea ucrainenilor). Cu alte cuvinte, ne-am mai spălat şi noi, ne-am mai parfumat un pic, ne-am mai ferchezuit, ceea ce nu e chiar puţin lucru, iar eu sunt gata să recunosc asta.

Motive de îngrijorare

E drept că ne-am şi prostit în timpul ăsta, că şcoala românească, aşa cum premonitoriu a grăit Traian Băsescu în 2009, scoate din ce în ce mai mulţi „tâmpiţi”, că am intrat, întârziat ca întotdeauna, în logica unui capitalism cretin tocmai când Europa Occidentală se leapădă de el, că politicienii noştri sunt din ce în ce mai decuplaţi de realităţile internaţionale şi mai ales de generaţia tânără, că partidele şi guvernul actual al acestui Moş Teacă de la Nasiriyah sunt pline de analfabeţi cu care ne e ruşine să ieşim în lume etc. Cele mai îngrijorătoare sunt însă două aspecte: scăderea dramatică a natalităţii şi a nivelului de educaţie al populaţiei medii. 

În legătură cu prima, nu ştiu ce se poate face, nu mă pricep, dar e clar că nici autorităţile statului nu au nicio idee şi că, mai rău, nici nu par preocupate de gravitatea problemei, deşi e suficient să ieşim puţin din marile oraşe şi din bulele noastre safe ca să constatăm dezastrul demografic. E ca o orbire în masă: românii înstăriţi se plâng, poate pe bună dreptate, de lipsa austrăzilor (deşi în Europa nu mai investeşte nimeni în autostrăzi şi maşini), dar nu par să înţeleagă ce-i va lovi peste câţiva ani din cauza cataclismului demografic din România. Cât priveşte educaţia, lucrurile nu par a sta deloc mai bine, în ciuda unor mult-trâmbiţate proiecte derulate chiar la nivel prezidenţial: elevii şi studenţii români citesc, conform statisticilor, foarte puţin, înţeleg foarte puţin, se exprimă din ce în ce mai greoi chiar în limba lor nativă (că de alte limbi cu greu poate fi vorba). Şi cum ar putea sta altfel când înşişi profesorii lor sunt din ce în ce mai nepregătiţi sau chiar mai proşti? Mi-am aruncat, din întâmplare, privirea pe subiectele date la titularizare şi la definitivat anul trecut la română şi latină: subiectele din materia propriu-zisă (nu mă refer la subiectele cretine de metodică didactică, la care nu ai decât de învăţat pe dinafară ca Trăsnea) erau infinit mai uşoare decât am avut eu la examenul de bacalaureat în anul 2000; în Marea Britanie, ele nu ar fi posibile decât cel mult la nivel de GCSE (echivalentul aproximativ al fostei trepte a II-a de la noi).

Ce înseamnă a fi patriot?

Desigur, aceasta e o întrebare al cărei răspuns implică un grad mare de subiectivitate, dar, în principiu, se pot identifica unele criterii pe baza cărora am putea identifica un bun român. Primul ar fi, de departe, vorbitul şi scrisul corect în limba română, cunoaşterea celor mai elementare norme lingvistice. Strâns legat de acesta este, paradoxal, vorbitul şi scrisul corect în cel puţin o limbă străină, deşi erau vremuri când se făceau la noi în şcoală două limbi străine şi se făceau bine amândouă. Da, e nevoie, mai ales dacă eşti tânăr, şi de deschiderea pe care ţi-o dau limbile străine, pentru că altfel rişti să rămâi închis în „satul” tău, prizonier al naţionalismului rânced şi al limitelor intelectuale inacceptabile în lumea de azi. Referitor la acest aspect, aş avea un cuvânt şi despre vorbitorii închipuiţi de engleză (de fapt, de corporateză): nota bene! cine stăpâneşte cu adevărat o limbă străină nu o amestecă cu limba maternă, ci le vorbeşte pe amândouă la fel de bine. Şi, în fine, un bun român e cel care citeşte, care se informează, care-şi pune probleme, care-şi doreşte să afle mai mult, să-şi facă treaba mai bine, care nu rămâne la nivelul cunoştinţelor acumulate în şcoală. Nu poţi fi patriot ştiind puţine sau chiar nimic şi despre ţara ta, şi despre popoarele cu care ai venit în contact. Cu alte cuvinte, mâna pe carte, băieţi! Nu o să ajungem toţi savanţi, că, dacă ar fi aşa, „n-ar mai avè cine să ne tragă ciubotele”, vorba lui Ştefan a Petrii din Amintirile lui Creangă. Dar nici ignoranţa nu e vreo mare virtute sau dovadă de patriotism. 

Ce mă face pe mine să simt româneşte

La final, îndrăznesc să scriu şi o listă – extrem de subiectivă – a lucrurilor şi momentelor care, nu că mă fac „mândru” că sunt român, dar mă emoţionează pe mine ca român şi m-aș întoarce oricând să le recitesc, revăd sau reascult:

1. Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir

2. Comediile lui Caragiale

3. Iliada lui Homer în traducerea lui G. Murnu

4. Istoria românilor povestită de Neagu Djuvara (se găseşte şi pe Youtube)

5. Câteva tablouri ale lui Ion Andreescu şi Theodor Aman

6. Mănăstirea Suceviţa

7. Filmul Moromeţii al lui Stere Gulea

8. Cântecul Spune-mi, interpretat de Monica Anghel

9. Succesul Andreei Răducan la Olimpiada de la Sydney

10. Urarea de bun-venit în UE rostită, la 1 ianuarie 2007, în cadrul Concertului de Anul Nou de la Viena de dirijorul Zubin Mehta. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Niciunul dintre punctele listei dumneavoastră "de 10..." nu este din/despre/în legătură cu ceva/cineva din afara vechiului Regat, or acolo, în afara vechiului Regat, s-a desăvârșit România. E ok să nu rezoneze oareceva din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș sau Sătmar în inima dumneavoastră, dar la fel de ok este să nu fiți prea surprins când locuitorii acelor ținuturi vor rezona mai puțin la ... "România Mare-n vechile hotare" și mai mult la trecutul istoric care nu are prea multă legătură cu ceea ce, cu nedisimulată emfază, le place, unora, să numească "Patrie-mamă"...!
    • Like 0
  • E.T. check icon
    Lovituri de trăsnet de 1 Decembrie!

    D-l B.C. îmi confirmă prejudecata că noi ajungem „unde trebuia” la spartul târgului (ori chiar și după aceea). Primul paragraf de la „Motive de îngrijorare” este trăsnet-trăsnitor! Eu nu băgasem de seamă semnele acțiunii de demantelare menționate ...

    Citit cu plăcere și paragraful despre predarea limbilor străine în România (inclusiv RSR ?): eu, într-unul din primele ZECE orașe ale țării, n-am băgat de seamă că limbile străine se făceau bine: le-am început la 11, respectiv 12 ani, dar nu le-am învățat (mulțumitor, cât să trec un examen internațional) nici acum. În ultimele două clase de liceu (și următorii doi ani, după aceea) am avut o oră pe săptămână la ambele (respectiv, prima). Ce-i drept, nici talent la limbi străine nu aveam.

    Pe d-l B.C. de la „Gândul” aproape nu mi-l amintesc. Dar țin minte vremurile romantice când „Gândul” încă publica subiectele de Bac! (Cele de la științe exacte erau deja catastrofale!)

    Apoi articolul d-lui O.V. „Am fost profesor [...] și mi-a ajuns”, găzduit chiar aici, acum câțiva ani. D-l B.C. nu ne spune că e fenomen mondial (inclusiv la dânsul), dar o spune IAPop, într-un interviu fulminant la presa concurentă de azi. Vi-l recomand călduros.

    Domnilor fondatori, oferiți-i d-lui B.C. un contract decent, că spune lucruri interesante (și are potențial încă și mai mare).
    • Like 1
  • Ovidiu check icon
    Ni se dau mereu lecții, de cum să fii bun român, cum să simți românește, ce înseamnă să fii patriot, ce ar trebui să ne îngrijoreze, sau să ne bucure, la felul în care evoluează azi lucrurile în România. Sunt doar niște puncte de vedere. Nu cred că dacă nu-ți place "Istoria ieroglifică" sau nu cazi în extaz citindu-l pe Caragiale, nu ești bun român. Câți dintre țăranii care au căzut pe front pentru România, în cele două mari războaie, îl citiseră pe Cantemir sau admiraseră pânzele lui Aman? Felul în care te simți român și patriot e o chestiune foarte intimă, care diferă de la o persoană la alta, în funcție de multe alte criterii, neputând fi impusă prin șabloane.
    Plini de prețiozitate și suficiență, unii se mândresc mai mult cu motivele care îi fac să simtă românește decât cu faptul în sine. Adică, vedeți voi, măi, ăștia rămași în România, și care nici nu știți ce e GSCE -ul din Anglia (dar vă explic eu), dacă nu aveți un anumit nivel de cultură, nu că sunteți doar proști, dar nici nu sunteți patrioți. E un sâmbure de adevăr, dar nu absolut.
    Iar când scrii despre o temă atât de gravă, nu o faci la modul miștocăresc cu îndemnuri de genul "...mâna pe carte, băieți!" Care băieți, poporul român, politicienii, pensionarii, antreprenorii, elevii și studenții?
    Ni se dau pildă "premonițiile" lui Băsescu din 2009, legate de școala românească ce scoate tâmpiți, de parcă n-am ști cum s-a degradat continuu învățământul la noi. Un șarlatan, dovedit drept colaborator al Securității, al cărui proiect de țară s-a numit Elena Udrea, nu cred că ar mai trebui citat, chiar dacă a sucit mințile elitei intelectuale de acum 10-15 ani.
    • Like 3


Îți recomandăm

Angajat dându-și demisia

Atunci când vorbim despre costul pierderii unui angajat, avem două categorii de costuri: există costurile hard, respectiv costurile soft. Costurile hard sunt în general cele care se referă la cheltuieli vizibile, directe și tangibile, lucruri care se pot măsura material foarte ușor, lucruri pe care le identificăm cu toții foarte ușor. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

e.on - energie

În viața de zi cu zi, când spunem energie, ne referim la lucrurile mici pe care le facem în mod uzual, fie că aprindem un bec, deschidem televizorul, gătim sau dăm drumul la centrală pentru a ne încălzi. Aceste acțiuni au devenit atât de uzuale, încât nu mai stăm să ne gândim cum a fost produsă energia respectivă - dacă vorbim despre energia electrică - sau de unde provine ea - dacă vorbim despre gazele naturale.

Citește mai mult