Mental Health Europe și Organizația Mondială a Sănătății au desemnat doi factori care amenință cel mai grav sănătatea mintală a unui copil. Unul este abuzul în familie. Celălalt, bullyingul la școală.
Bullyingul, un cuvânt englezesc preluat ca atare în literatura românească de specialitate, nu înseamnă o bătaie în curtea școlii. Nu este o ironie aruncată astăzi și uitată mâine. Înseamnă umilirea, intimidarea, amenințarea, discreditarea, excluderea sau chiar lovirea constantă a unui copil de către un coleg mai puternic sau de către un grup de colegi. Poate fi una singură dintre acestea sau toate împreună. Presupune repetitivitate. Intenție. Dezechilibru de forțe. Și distruge copii sub ochii adulților responsabili care spun că nu-i nimic, că așa a fost de când lumea, că unii se descurcă și alții nu.
Aceiași adulți care așteaptă ca victima să facă ceva și să iasă din situație. Psihologii arată însă că exact asta nu poate un copil care cade victima bullyingului: să se salveze singur.
Până mai ieri nu exista niciun studiu făcut la nivel național cu privire la fenomenul de bullying în școlile românești. Un studiu de peste 60 de pagini realizat de organizația Salvați Copiii reușește să dea acum proporțiile fenomenului. Sunt uriașe: 73% dintre copii au fost martorii fenomenului de bullying în propria școală, 58% în propria clasă, 46% în grupul de prieteni, 69% în mediul online. 16% dintre copii recunosc că au bătut un coleg, alți 30% că au lovit ușor un coleg. 3 din 10 copii sunt excluși din grupul de colegi, 3 din 10 sunt amenințați constant cu bătaia, 1 din 4 copii a fost umilit în fața colegilor. 39% dintre copiii care au răspuns la chestionar au spus că un alt copil a cerut cuiva să nu se joace sau să nu vorbească cu el, iar 37% că s-au răspândit despre ei zvonuri denigratoare în spațiul școlii.
Bullyingul de la catedră
Pe de altă parte, discuțiile despre bullying sunt aproape inexistente în mediul școlar din România. Doar 13% dintre copii au aflat despre acest fenomen de la dirigenție. Există un singur consilier școlar la 800 de elevi. Mai sunt apoi profesorii.
„Dacă în școală bullyingul vine și de la catedră, și știm categoric că vine, 87% dintre elevi spun că măcar o dată au fost umiliți public de către profesorii lor, evident că profesorul va fi într- o foarte mică măsură o resursă de sprijin pentru mulți dintre copii. Și atunci, la nivelul școlii, rămâne consilierul școlar, rămâne grupul de egali și aici vine intervenția foarte de dorit de efectuat pe clasa de elevi, pe grupul de martori, pe acei copii cei mai mulți care nu sunt direct implicați ca victimă sau ca agresor, dar care sunt acolo și care învață că dacă nu vorbim despre asta, înseamnă fie că este ok, fie că este inutil să o facem”, spune Diana Stănculeanu, psiholog Salvați Copiii. Aceasta subliniază că niciunul dintre copiii implicați în studiu nu știa nimic despre existența Comisiilor de prevenire și combatere a violenței în școli, ceea ce demonstrează caracterul pur formal al acestora.
„În strategia Ministerului Educației se vorbește despre violență în general, dar nu este abordat acest fenomen specific, iar focusul este de a le facilita copiilor abilitați de a se descurca singuri într-o astfel de situație, ori în bullying exact asta nu poți să faci, să te descurci singur: pentru că ai repetitivitate, ai intenție și ai dezechilibru de forțe”, explică Diana Stănculeanu.
„Foarte mulți părinți le spun copiilor: Vii bătut acasă, te mai bat și eu o dată”
Un obstacol important în prevenirea și eradicarea fenomenului de bullying este gradul ridicat de toleranță al societății românești față de violență. Astfel poate fi explicată și ușurința cu care copiii recunosc că au bătut alți copii. „Câtă vreme privim agresiunea ca pe o strategie de adaptare care ajunge să ne folosească, evident că avem destul de multă ușurință în a recunoaște atunci când o folosim. Sunt foarte mulți părinți care le spun, verbatim, copiilor: Vii bătut acasă, te mai bat și eu o dată. Este o lecție transgenerațională, de fapt studiul pune foarte bine în evidență legătura dintre abuzul în familie și comportamentul de bullying la nivelul copiilor. Un copil bătut acasă are șanse foarte mari să preia acest comportament de acasă și să îl ducă mai departe ca strategie în grupul său de colegi. Avem și un nivel crescut de violență atât în mediul familial cât și în cel educațional și avem și o mare toleranță față de agresiune, ceea ce ne face să recunoaștem cu mare ușurință că facem acest lucru”, a constatat psihologul. Însă nu în toate cazurile copiii agresați acasă devin, la rându-le, agresori la școală. Uneori sunt victime, din cauza faptului că au învățat la perfecție acest rol în familie.
În ceea ce privește sănătatea emoțională a copiilor, datele pe care le are Diana Stănculeanu sunt îngrijorătoare: 1 din 5 copii are o problemă emoțională și comportamentală și 1 din 8 ajunge să primească un diagnostic în acest sens din partea unui psiholog sau a unui medic psihiatru.
Ce pot face părinții pentru a-și proteja copiii de bullying? „Primul lucru pe care îl putem face este să vorbim cu copilul nostru că se poate întâmpla asta la școală și să îi transmitem mesajul că în orice condiții s-ar întâmpla acest lucru nu este ok. Pentru că asta în sine este un lucru greu de făcut în familiile românești, și ele extrem de habituate la fenomenul violenței. Mulți părinți își bat copiii acasă, deci e greu să spună: ce îți fac eu ție acasă e una, dar să știi că dacă ți se întâmplă acasă nu e în regulă. În al doilea rând, să nu combinăm acest comportament violent cu emoțiile de rușine și de vinovăție. Pentru că dacă un copil pe lângă suferința pe care oricum o trăiește în asemenea situație, se simte și extrem de rușinat și îi este atât de greu să vorbească despre asta categoric nu o va face”, spune Diana Stănculeanu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Creativitatea şi bucuria sinceră a concursurilor ar trebui să aibă un rol foarte important în formare, nu câştigarea locului întâi cu orice preţ. Ceea ce nu înţeleg mulţi părinţi, fiindcă doar în ei îmi mai pun speranţa, e că preţul poate fi mult prea mare pentru copil. Dacă e să vorbim de profesorii din şcoli sau majoritatea cluburilor de performanţă, pe ei nu îi mai interesează bucuria învăţării ci doar rezultatul cu orice preţ (bineînţeles sunt şi excepţii, dar nu la ele ne referim aici), iar astfel se ajunge la tensiune foarte mare între profesor-elev, între insituţie-elev, iar părinţii care ar trebui să apere copiii iau partea instituţiei de cele mai multe ori. Copiii îşi pierd energia, nu mai vor să facă nimic, decât să stea. Doar să stea. Acestor părinţi, le recomand un mic experiment: puneţi-vă în locul copilului. La propriu. Faceţi toate temele lui, mergeţi la scoală, la antrenamente, ascultaţi injuriile profesorilor şi spuneţi-mi cum vă simţiţi. „Da, dar rezultatele...” îmi spun câţiva părinţi. „Da, dar cu ce preţ?” le răspund eu. Copiii au nevoie pentru o dezvoltare armonioasă şi de timp liber, parcuri, jocuri, alături de părinţi, socializare cu alţi copii, şcoală şi teme într-o măsură umană şi... somn dulce după oboseala din parc. În medie un copil are liber 6 ore pe zi (am scăzut somnul, drumul până la şcoală şi alte activităţi conexe). Din cele 6 ore, astăzi s-a ajuns ca 5 să fie pentru teme, dacă nu chiar mai mult. Cum să se dezvolte armonios un copil când dezvoltarea sa personală, când spiritualitatea sa e crunt suprimată? Unde este timpul pentru el? Când să înveţe despre sine, despre ce dorinţe are?
Nu trebuie să ne învăţăm copiii să fie primii, ci să găsească bucurie în tot ceea ce fac, nu pentru rezultat, ci pentru frumuseţea experienţei de a concura, de a învăţa şi de a experimenta. „Competiţia este bună, atât timp cât nu se pune în calea bucuriei învăţării.” Doar atunci se va naşte ceva frumos din paşii, din mâinile şi ideile copiilor, doar atunci când rezultatul nu contează. Când îţi place cu adevărat ceea ce faci şi nu te minţi cu un rezultat bun, progresul este inevitabil. Poate ar trebui ca mai mulţi antrenori şi profesori să înţeleagă aceste lucruri, dar şi mai important, poate ar trebui să înveţe părinţii să îşi apere copiii şi să spună NU când este prea mult. Cum? Nu trebuie decât să îi ascultaţi pe cei mici, să îi observaţi. Sunt trişti? Obosiţi? Nu mai au chef de nimic? Au momente când stau şi se uită în gol şi parcă nu mai au „viaţă”? Plâng des? Ei, atunci cred că voi, ca părinţi ar trebui să vă puneţi întrebări legate de activitatea lor.
Trist este că părinţii nu se impun la şcoală, iar şi mai trist este că acelaşi lucru se întâmplă şi în sportul care ar trebui să îl menţină sănătoz atât fizic, cât şi psihic, fiindcă acestea două sunt strict legate între ele (o minte sănătoasă într-un corp sănătos, nu?). Sportul ce ar trebui să fie o relaxare şi socializare a devenit un teren al terorii de cele mai multe ori, în care antrenorilor „li se pune pata” pe câte un copil, iar cu complicitatea părinţilor îl jignesc şi agresează uneori fizic, alteori psihic, alteori amândouă. Agresiunea psihică, nu este o glumă! Poate fi mult mai nocivă, cu implicaţii pe termen lung, decât o palmă accidentală. Dar ce se întâmplă astăzi, este pur şi simplu teroare... o tragedie pe care părinţii o susţin.
Am avut un caz, cu un copil care avea teme peste teme, peste teme, de la o învăţătoare de-a dreptul maniacă. După lungi discuţii cu părinţii, au înţeles că un copil nu este o maşină de făcut teme, un robot care să stea într-un colţ şi să scrie liniştit ore în şir, teme care oricum nu prea îl ajută pe viitor. Împreună cu alţi 3 părinţi, au zis stop. Maxim 3 ore de teme / zi. Într-adevăr, scandal la şcoală, însă după ei 3 au mai venit încă 2, când au început să vadă diferenţele, bucuria copiilor care mai făceau şi altceva în afară de teme. Şi astfel, schimbarea, a început.
Argumente:
-profesorii sunt slabi
-lovesc și umilesc elevii
-dau teme pentru acasă
-nu țin cont/sau țin de părintii progeniturilor
- în viata nu contează scoală
-la scoală vin în contact cu microbi și...se îmbolnăvesc
.. în rest, acest eseu este bun pentru un doctorat în...vorbe de strânsura!
In afara de trolling compulsiv nu am sechele. Individul agresiv a gasit calea libertatii intr-a patra. A invatat cu adevarat ce este sa fi sub presiunea unui individ surescitat si infierbantat.
Dar lipsa unui cuvant din vocabular spune multe. E cazul sa avem si noi falitii nostri.
Stiti cati pantofi se rup anual in germania?
Dar in africa?
Problemele sunt diferite, o sa vorbim de bulling cand vom avea pantofi. Pardon invatamant.
La muncă, chiar şi când pleci 'afară', nu există agresiune?!?
Dominarea celor mai slabi este baza relaţiilor între oameni, instituţii, state, wtf.
Ce se întâmplă, în viaţa reală, cu un copil care află abia la maturitate că viaţa bate filmul?
OK, copil fiind, poţi opta să fii pârâciosul pe care il apără proful, tati, cineva.
Cine te apără, matur fiind?
Stiu, legea.:))))
Când, umblând pe stradă, unul te agresează sau îţi agresează prietena, suni la 112.:))))
Învăţaţi copiii să nu agreseze pe cel mai slab, căci este de cacat, dar învăţaţi-i şi să se apere.
Părerea mea. Verificată!
Haideti sa propunem variante pentru un termen adecvat si poate si alti cititori contribuie.
Agresare morala
Intimidare
Persecutare