Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Cum se stinge cultura română

Vernisaj Academia Română

Foto: Inquam Photos/ Ilona Andrei

Astăzi nu este doar ziua lui Eminescu, ci și ziua culturii naționale. Ce mai înseamnă cultura română, pentru noi? Poate când rostim sintagma asta ne gândim la o bibliotecă, la un muzeu de artă, la o revistă culturală. Poate ne gândim la lucruri de care ne putem dispensa, care sunt pe ultimul loc într-un buget familial, după cheltuielile stringente: un bilet la un concert, o carte de achiziționat, un obiect de artă populară, o conferință. Tot lucruri dispensabile, superflue, care nu se traduc nici în bani, nici în faima noastră efemeră din rețea, nici în divertismentul facil cu care suntem atât de obișnuiți. La ce bun?

Cu toate astea, a existat o vreme când cultura română a fost mai mult decât este azi. Curios lucru: azi, când avem atât de multe canale de promovare, când avem fonduri mai generoase, ea are un impact mult mai mic decât odinioară. În perioada comunistă, a fost infinit mai importantă decât azi: nu era concurată de tv sau internet, nu ne confruntam cu exodul masiv de oameni valoroși, în schimb era încurajată de regim (care îi curta pe marii scriitori, de pildă) prin ediții riguroase de carte și institute specializate. În plus, recursul la cultură avea adeseori caracter subversiv, esopic, ca o formă de rezistență, ceea ce îi conferea legitimitate și atractivitate. 

Același caracter de rezistență și coeziune l-a avut cultura română și în epocile anterioare unificării statale. Atunci, cartea românească era rară în provinciile sub stăpânire străină și risca a fi vânată ca un obiect ilegal, de contrabandă. Legendarul cioban Badea Cârțan, care a transportat pe măgărușii turmei sale mii de cărți dinspre Vechiul Regat spre Transilvania, și-a văzut de două ori depozitele de carte dibuite și incendiate de Siguranța austriacă. Profesorul drag al lui Eminescu, Aron Pumnul, avea cartea românească de istorie și literatură pe rafturile dosnice ale bibliotecii, tăinuite de ochiul autorităților. Când în 1871 s-a ținut congresul studenților români la Putna, principalul punct de interes a fost unirea cu provinciile rămase în afara României: Transilvania, Basarabia, Bucovina. S-a convenit atunci că este prematură încercarea de unire administrativ-politică, că timpul nostru nu a venit încă (și istoria le-a dat dreptate). Dar participanții - nume precum Eminescu, Slavici, Xenopol, Kogălniceanu - au înțeles și au transmis faptul că unificarea trebuie făcută în spirit, limbă, cultură. Iar acest lucru s-a consolidat astfel prin reviste, carte românească, cenacluri, legătura oamenilor de seamă, ca și prin biserică.

Încă o dată merită să ne întrebăm: unde ne aflăm azi? Limba română, asaltată de jargonul birocratic sau cel gamer-corporatist, este măcelărită. Din bogăția sa de nuanță și sinonimie, rămânem tari pe poziții cu... prepoziții, adverbele "da","nu", împănate de "a se focusa", "a manageria", "locație", totul încununat de scrierea cu majusculă a mai orice, în special a lunilor anului. Noua generație nu mai cunoaște zestrea paremiologică autohtonă, iar pentru ea proverbe românești sunt: a te pune în papucii celuilalt (put yourself in someone else's shoes), a judeca o carte după copertă (to judge a book by its cover) sau, și mai grav, clișeicele și pateticele "fii cea mai bună versiune a ta" sau "a gândi în afara cutiei" (think outside the box). 

Ultima, de altfel, este paradoxul conformismului, deoarece invită la originalitate, dar se înscrie într-un sistem mimetic de amploare (lingvistic și de gândire, în care copiem docil gânduri superficiale, pe care nu le adâncim). Presărăm exprimarea orală și scrisă de anglicisme care ni se par puternice, elocvente, fără să ne dăm seama că astfel ne mărturisim incapacitatea de a vorbi bine, de a găsi un echivalent în română. Mărturisim, și mai grav, neîncrederea că limba asta are resurse suficient de variate cât să redea deplin o idee. Suntem atât de orbiți de superficialitatea din jur, încât toate astea nici măcar nu ni se mai par jenante.

Ce e de făcut? Poate ar trebui să strângem rândurile puțin. Să ne gândim în primul rând dacă este important pentru noi să avem conștiința apartenenței la o cultură națională, cartografiată de mari nume, de mituri fundamentale (Miorita, Meșterul Manole, Zburătorul, etnogeneza), de o istorie comună (de la daci, până la Ștefan, Cuza și Ferdinand), de literatură, artă etc. E posibil să avem surpriza ca unii din noi să răspundă sec și lapidar: nu, nu este important. Sunt cetățean al lumii, cum spunea Diogene. Și...ubi bene, ibi patria. (unde îmi este bine, acolo e patria mea). Am putea crede în autenticitatea detașării lor, dar pe aceiași conaționali, uneori expatriați de ani buni, îi regăsim citind avid presă românească sau vorbind la petreceri despre tinerețea lor în România, sau nostalgici în fața propriilor copii pe care au uitat să îi învețe românește. Un pod pe care au început să îl treacă, dar s-au oprit la jumătatea lui, la mijloc de maluri: greu de înaintat, greu de întors. Și nu e vorba aici de acea diasporă onestă, risipită în cele patru zări din nevoie sau din conștiința unei datorii (profesionale, sentimentale, familiale), ci de un soi de mercenariat etnic, când ne detașăm de niște rădăcini pe care poate nu le-am respectat niciodată. 

Și totuși, soluția nu stă în like și share pe facebook. Din tren, de unde poți privi bine în gospodăriile românești, datorită terasamentului înalt, se vede destul de clar societatea noastră: curți în mare măsură riguros și estetic aranjate, case frumoase, acareturi ce înseamnă iarăși multă muncă. Aproape pretutindeni putem contempla acest mare efort individual de a se chivernisi, de a-și face un cuib frumos și confortabil, la care să se strângă în jurul unei mese de sărbătoare o familie reunită. Dacă măcar o parte din acest efort individual l-am pune și în numele unui ideal colectiv, probabil lucrurile ar sta mai bine. Ce ne oprește? Nu e doar neîncrederea, ci și o inerție dată în zilele noastre de mult stres, multă muncă, iar apoi folosim ca supapă de relaxare exact mediul care ne intoxică și ne obosește și mai mult: mediul virtual. În București trăind, când ne-am luat ultima oară copiii sau un prieten de braț, să mergem la mormântul lui Eminescu? O plimbare pe aleile de la Bellu ne va face să descoperim multe morminte celebre, multe monumente funerare impresionante și va fi un prilej de a ne întoarce mai veseli și mai întăriți în dragoste de viață și de misiune proprie. În provincie, de câte ori am răspuns ofertei culturale locale? Există reviste județene de cultură cu o greutate și seriozitate care pot face să pălească multe din publicațiile Capitalei, iar în toate acestea se anunță cu regularitate frumoase evenimente culturale. Însă, mai presus de toate, poate ar fi timpul să ne întrebăm cum putem deveni, din consumatori de cultură, promotori ai ei? Vorbind mai bine românește? Citind? Suspendând timpul de pe facebook și ieșind la o drumeție, la o masă, la un concert? La serbarea de la Putna, din 1871, s-au strâns mii de oameni, iar logistica a fost impresionantă: mii de lampioane, mii de candele și de torțe, sute de vite gata de sacrificat (se frigeau la proțap), zeci de cuptoare pentru pâine zidite ad-hoc. La colecta publică de atunci, au participat români din toate provinciile. Pe noi, în România postdecembristă, ce ne-a mai unit? Ce ne mai poate uni? Doar divertismentul? În 2018, am văzut la Alba-Iulia o sete de a ne raporta la un trecut și la un viitor comun. O înălțătoare emoție s-a simțit și la înmormântarea regelui Mihai. Mai avem încă toate acestea, sau se topesc, inerțial, printre cotidienele griji mărunte? Printre îndatoriri profesionale și apoi divertisment online? Dacă soluția nu stă în facebook, atunci înseamnă că ea este în sincera noastră stădanie de a crește bine. Să ne oprim pentru a ne gândi: ce pot face eu astăzi frumos pentru mine, iar prin asta (implicit și aproape involuntar) - pentru familia mea și chiar pentru țara mea? Constantin Noica spunea că atunci când un tânăr crește frumos, iese parcă din strâmbătate o lume întreagă. Și, într-o cheie duhovnicească, o afirmație similară îi aparține sfântului Serafim de Sarov: Dobândește pacea și în jurul tău se vor mântui mii. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cândva toată suflarea românească ofta cu ochii dați peste cap când pronunța cuvântul cultură. Azi la modă este învățământul. Ca și în alte domenii tot românul se crede obligat să-și spună părerea, apăsat, despre învățământul din România..Înainte de 89 , ca și acum, o minoritate citea. Era un mod de a evada din mizeria cotidiană. Să nu uităm că cenzura era mai mult decât vigilentă. Scriitori indezirabili etc. E drept că aveam o savantă de renume mondial, aplaudată și de unii academicieni și de unii oameni de cultură. Și atunci clasa conducătoare era formată de semianalfabeți. Azi populația este culturalizată în cea mai mare măsură prin intermediul mass-mediei de multe ori prin programe submediocre. Cum putem vorbi de cultură când constatăm cu stupefacție noile achiziții ale limbii române reflectate î DOOM ? Limba română (face și ea parte din cultură?) este schilodită la toate nivelurile societății românești. Spun o banalitate.Un popor se definește în special prin cultura sa. În acest caz ar trebui să ne gândim bine care este nivelul de cultură generală a noastră, a românilor. p.s cred că trebuie să folosim cu mai mare rigoare când folosim un nou mit : Cei mai buni dintre români au părăsit țara. Inclusiv să constatăm care este nivelul de cultură generală sau minimă a acestora.
    • Like 0
  • Primul semn de renaștere ar fi să scriem Român cu R mare!
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Mihai Bran - Claudiu Pandaru

Când medicul psihiatru Mihai Bran le-a povestit colegilor săi de la muncă, în 2015, că ar vrea să își facă un startup în domeniul serviciilor de telemedicină, pentru a-și putea urmări mai ușor pacienții, cei mai mulți dintre ei au izbucnit în râs, neîncrezători. În prezent, business-ul său, ATLAS, pornit alături de câțiva prieteni IT-ști, a ajuns la o cifră de afaceri de un milion de euro și 400.000 de utilizatori.

Citește mai mult

Food waste Japonia

„În Japonia mâncarea e un personaj din marea poveste a lumii, un prim pas în călătorie. Fiecare regiune are cel puțin un ingredient sau o mâncare pentru care e faimoasă și care, când îi vine sezonul, e consumată în restul Japoniei. E și o formă ritualică de a reuni timpuri, locuri și oameni. Mâncarea japoneză e o formă de echilibru”, spune scriitorul George Moise într-un interviu pentru habits by Republica.

Citește mai mult