Cum se trăia la Timișoara înainte de căderea lui Ceaușescu

foto europolitics.ro

Caloriferele din casă erau doar dezmorţite, în vreme ce afară ningea şi purtam câte două perechi de ciorapi. Seara, ai mei porneau un radiator vechi şi mare, care mai mult mânca curent decât dădea căldură. Înainte de a trage seara plapuma până la gât, mama mai băga în priză o pernă electrică şi încălzea patul. Iar când se oprea curentul pentru trei sau patru ore, de obicei luni seara, chiar mi se părea interesant, romantic s-ar zice acum, şi găseam utilitate lanternelor şi lumânărilor. De fiecare dată, curentul revenea mai repede la blocurile turn. Le vedeam ferestrele luminate, în vreme ce la noi era încă beznă, fiindcă bateriile lanternelor nu ţineau mult. Ai mei îi înjurau atunci pe securişti, fiindcă se spunea că acolo stăteau privilegiaţii regimului. Bineînţeles, pe urmă ne explicau că nu trebuie să spunem nimănui vorbele astea auzite în casă. 

Privilegiile băieţilor cu epoleţi ne urmăresc şi azi.

Nu-mi plăceau deloc cozile. Le găseai la orice: de la pui, la jucării, atunci când veneau din acelea străine, chinezeşti sau din Germania „Democrată”, cum i se spunea părţii comuniste. Şi, nu ştiu de ce, înaintau foarte încet. Oamenii înjurau fiindcă mereu se găseau unii care se băgau în faţă. Când ieşea scandal începea să fie mai palpitant. Eram ţinuţi de ai noştri la rând fiindcă, de obicei, se dădea un pui sau un kilogram de portocale acre - dar cât de bune! -, pentru fiecare persoană de la coadă. Cred că la acele cozi mi-am pierdut răbdarea şi nu mi-am regăsit-o nici astăzi.

Cozile astea se organizau, de obicei, nu în magazine, ci în spate, vânzarea având loc la o fereastră care se deschidea într-o uşă de fier pe unde se făcea, în rest, aprovizionarea. Ferestruica aia părea ceva ilicit, un mister ştiut numai de cei care trăiau în zonă. Când se terminau produsele alea pentru care se formau cozile, se închidea brusc, cu un trosnet metalic, în suspinele şi înjurăturile celor care trebuiau să părăsească rândul şi să meargă la copii cu plasa goală.

Când eşti mic, nu percepi lipsurile în care trăieşti, nici nu resimţi lipsa libertăţii. De-asta acum, când scriu aceste rânduri, sunt nostalgic şi aproape deloc furios pe acei nenorociţi care şi-au bătut joc de noi, distrugându-ne valorile, umilindu-ne şi ţinându-ne ca pe niște animale, preocupaţi să ne asigurăm cele necesare unui trai simplu, în vreme ce europenii dinspre Atlantic îşi trăiau vieţile normal.

Când ai atât de puţine pe care le poţi cumpăra, nici nu îţi dai seama cât eşti de sărac.

Pe la şapte ani am descoperit figurinele acelea de plastic copiate după cele nemţeşti: cowboy, indieni, cavaleri medievali sau soldaţi. Ce le făcea deosebite pe ale noastre? Multe dintre ele erau multicolore, aproape curcubeu, fiindcă se amesteca plastic de culori diferite: penuria de materii prime afecta toate industriile. Ce era mai bun mergea la export, românii apreciau orice rămânea.

Aşa că intram de câte ori aveam ocazia prin librării şi mă bucuram dacă găseam o dată la două săptămâni un războinic nou care să-mi completeze armata. În Piaţa Dacia, la parterul blocului turn unde acum sunt patru farmacii, o cofetărie, o brutărie Prospero, un supermarket şi alte micuţe magazine, pe atunci era doar o alimentară, o librărie şi, în micul spaţiu dintre cele două, o tutungerie. Alimentara era imensă, dar, în afară de pâine şi nişte dulciuri, rafturile erau pline de compoturi, murături şi pungile acelea de creveţi, un fel de chipsuri avant la lettre de care nu m-am atins niciodată. Nu, nu sunt snob, nici astăzi nu pun gura pe fructe de mare, meniul preferat al fiţoşilor. Librăria, la fel, era foarte spaţioasă pentru puţinele lucruri pe care le oferea. Treceam rapid de raionul cu papetărie şi ajungeam la jucării, unde mă uitam prima dată după acele figurine din plastic. Nu cred că are rost să vă descriu gama de jocuri şi jucării. Mai târziu, mergeam şi până la cărţi, câteodată mai găseam romane pentru copii care îmi plăceau. În vremea aceea, românii făceau coadă la cărţi, în rarele ocazii când „se băgau” traduceri din autori străini.

O singură dată, când a trebuit să schimbăm trenul la Sibiu şi am stat câteva ore în acel oraş, am găsit o librărie plină cu soldăţei şi animale sălbatice. Ai mei mi-au explicat că acolo era prim-secretar „prinţişorul” Nicu Ceauşescu, aşa că judeţul era bine aprovizionat.

Cum spuneam, când eşti copil nu prea ai de ce să fii nemulţumit. Treci uşor peste supărări şi neajunsuri, găseşti mereu ceva interesant de făcut, un joc nou, o poveste faină. Aşa că aveam destule chestii mişto în Timişoara şi eram aproape mereu fericit.

Dimineţile de vară mi se păreau nemaipomenite. Când era totul calm, liniştit, după ce adulţii mergeau la muncă, cerul era albastru şi temperatura suficient de plăcută să ies din casă în pantaloni scurţi. Copiii erau mereu pe afară. Geamurile apartamentului nostru dădeau înspre curtea şcolii generale 24 din Dacia. Pe atunci, de dimineaţa până seara, era un iureş nemaipomenit, se juca fotbal sau baschet, cei mai mici erau cu maşinuţe de plastic şi lopăţele în groapa cu nisip pentru sărituri în lungime, se mai căţărau în copaci şi, câteodată, destul de rar, câte unul îşi mai rupea o mână.

Îmi plăcea să merg cu bunica la cumpărături. Haine mai de Doamne-ajută se găseau numai la Bega şi la Materna, în centru. Primisem de la unchiul din Germania nişte blugi pe care îi admira toată lumea, aşa că, atunci când rămăseseră mici, am căutat unii la fel. Prin nu ştiu ce miracol, am găsit unii asemănători la etajul magazinului Bega, cum se numea pe atunci „mall-ul” de lângă Hotelul Continental, singurul din oraş care avea o scară rulantă, din păcate, mereu nefuncţională. Nu erau chiar din materialul celor nemţeşti, nu erau blue jeans cum se făceau în Occident, dar aveau o culoare la fel. Aşa că am mai obţinut o perioadă de admiraţie din partea copiilor de la bloc.

În vreo două duminici am ajuns în Piaţa Mehala, la capătul firobuzului 13. Era o îmbulzeală de nedescris, dar am văzut jucării străine, blugi pe care scria Lee Cooper, Adidaşi adevăraţi (generaţia mea denumea orice pantof sport “adidas”), reviste colorate, pungi cu dulciuri, plicuri Panini în care se găseau trei abţibilduri cu fotbalişti. Se afla acolo tot ceea ce lipsea din magazinele noastre şi mi se părea o lume fascinantă, nu ştiai ce puteai găsi la următoarea masă ori direct pe jos, pe câte o pătură întinsă pe ciment.

La TVR nu era nimic de văzut, aşa că ne uitam la sârbi. Uneori se vedea rău, iar tata urca pe acoperiş, acolo unde era antena pentru sârbi, iar noi, la etajul al doilea, stăteam cu geamul deschis şi capetele orientate în sus. El muta poziţia barelor metalice şi striga dacă se vede mai bine. După un sfert de oră găsea poziţia nimerită şi, câteva săptămâni, aveam o imagine decentă. Bineînţeles că nu înţelegeam aproape nimic din ce se vorbea, dar în filmele de acţiune dialogurile contează prea puţin. Am privit fără să ne mişcăm din faţa ecranului alb-negru ET sau Idilă pentru o piatră preţioasă, deşi habar nu aveam că urmăream unele dintre cele mai bune filme ale acelor ani.

Sârbilor le datorez şi alte mici plăceri ale copilăriei. În unele dimineţi, în parcarea de lângă nou-construitul Cinema Dacia, mai opreau autocare din Belgrad sau Novi Sad. „Turiştii” vecini puneau în geam câte ceva din ceea ce aveau de vânzare. Câteodată vedeam şi ciocolată ori sucuri la plic. De obicei, aceste apariţii aveau loc înainte de masă, aşa că îi revenea bunei misiunea de negociator. La un moment dat apăruseră Cedevita, acele pliculeţe cu prafuri dulci, cu diverse arome, pe care le turnam în apă ori sifon şi ne delectam cu gusturi exotice. Probabil că astăzi ne-am îngrozi de compoziţia acelor băuturi instant. Noroc că, pe atunci, le găseam din an în paşte, aşa că ne intoxicam destul de rar şi puteam să savurăm nevinovaţi gusturile chimico-exotice.

Aveam noroc că fratele mamei fugise în Germania. Aşa că, de două ori pe an, de Crăciun şi de Paşte, primeam cutii mari cu tot felul de bunătăţi. De fiecare dată când le ridicau de la vamă, ai mei trebuiau să lase câte o cafea şi o ciocolată funcţionarilor de acolo, altfel stăteau şi două ore cu toate cadourile scoase din cutii la verificări. În restul anului, visam la ciocolatele acelea nemaipomenite. Nu ȋnţelegeam nici ȋn ruptul capului de ce la noi se găseau doar ciocolate fără gust şi bomboane cu lapte. Nu înţelegeam nici pentru ce motiv nu găseam ȋn alimentarele noastre acei ursuleţi coloraţi şi gustoşi care acum ne ȋmbie de pe rafturile tuturor supermarketurilor. Interesant e că după patruzeci de ani, aceşti Haribo arată la fel şi au exact acelaşi gust.

Într-o vară am descoperit că timişorenii, cu toţii, eram norocoşi. Am mers în concediu la Govora şi, pe vremea aceea, nu aveai bilete la un anumit hotel, ci primeai doar nişte bilete într-o staţiune, unde te prezentai la un birou pentru a-ţi da o repartiţie la una dintre unităţile de cazare. Cu un an sau doi înainte ajunseserăm la Moneasa în plin sezon şi ne-am trezit cazaţi într-o vilă de lemn, cu camere mici şi aşternuturi mirosind a urină. Aşa că, la Govora, ai mei s-au prezentat pregătiţi. Cum, pe atunci, lei aveau cam toţi românii, dar nu prea găseai pe ce să-i cheltui, au luat cu ei două rude de salam de vară de la Comtim pe care le uscaseră să poată fi transportate vara cu trenul. Când au ajuns pentru repartiţie, pe lângă biletele primite de la sindicat şi buletinele de identitate, au strecurat la ghişeu şi cele două rude care îţi lăsau gura apă. Am stat două săptămâni la Palace, un hotel elegant din perioada interbelică, într-un apartament care, pe la începuturile sale, cred că adăpostise ceva Brătieni.

Tot din acei ani mi se trage şi un alt obicei. Când intru într-o cofetărie, după ce mă uit la toate sortimentele colorate după care îţi lasă gura apă, cer un diplomat. Când am mâncat prima dată această prăjitură, cred că aveam cinci ani. Din experienţele ulterioare am constatat că, probabil, a fost o minune că îl găsisem fiindcă trebuia să intru trei-patru zile la rând pentru a vedea vreunul în vitrina frigorifică a cofetăriei. De obicei, singurele sortimente disponibile erau prăjitura cu miere şi pişcoturile, în rest, multe rafturi goale.

În ciuda sărăciei de produse, cofetăria era frumos organizată şi decorată. Nu era niciodată prea multă lume şi mă uitam la personajele din desenele animate americane pictate pe pereţi, la oamenii care se duceau înspre piaţă, o ascultam pe bunica povestind întâmplări din tinereţile ei, dar nu prea mult, fiindcă mereu avea ceva de făcut şi trebuia să plecăm.

La câţiva zeci de metri de cofetărie şi vizavi de librărie, se construise un cinematograf. Aşa că am avut ocazia să vizionez filme şi desene animate vechi într-un cinematograf nou. Piedone ȋn Africa, Tunurile din Navarone… Stăteam la coadă şi ne rugam să nu se ȋnchidă casa fiindcă se terminaseră biletele. Duminică dimineaţa la “mozi”, cum îi spuneau bătrânii, era ora de desene animate. De cȃte ori am văzut aceleaşi şi aceleaşi aventuri ale Mihaelei… Miaunel şi Bălanel erau simpatici, dar dacă aveam parte de 10 minute cu Lolek şi Bolek eram în al nouălea cer.

Pe lângă prăjituri, celelalte produse care mă făceau să-mi plouă în gură erau plăcintele. Erau o locaţie în centru cunoscută pentru merdenelele, buşeurile şi pogăcelele apetisante. Era lângă lacto-bar, înspre Castelul Huniade, unde e acum McDonald’s. Mereu găseam coadă şi, când scoteau câte o tavă cu bunătăţi, te rugai să nu se termine înaintea ta. Nimeni nu cumpăra doar una, de obicei fiecare lua şi pentru colegi sau pentru a duce acasă. Aveau nişte mese înalte, la care stăteai în picioare. Prima dată când am mâncat acolo eram prea mic să îmi pun coatele pe tăblie. Doamne!, cât suflam în aluatul acela cu brânză sărată să se răcească şi să-l pot înfuleca… de multe ori plecam cu limba usturându-mă, fiindcă nu mă lăsase pofta să aştept până se răcea.

Şi tot acolo, în Piaţa Operei, era un spaţiu misterios, care făcea Timişoara să semene cu oraşele acelea din Occident pe care le vedeam în unele filme de la sârbi: pasajul prin care se putea trece dinspre magazinul Materna înspre muzeu, pe sub liniile de tramvai. Mai târziu am auzit că muncitorii care săpaseră acea trecere subterană pietonală găsiseră nişte catacombe vechi, dar apăruseră imediat securiştii şi îi ameninţaseră să-şi ţină gura.

Într-o zi caldă de iarnă, tata a venit acasă agitat. Spunea că în Piaţa Maria oamenii opriseră tramvaiele şi strigaseră „Jos Ceauşescu!” A doua zi, aceştia ieşiseră iar pe stradă şi se terminase cu morţi. Mulţi. De atunci, câteva zile la rând, ai mei mergeau la muncă şi, de acolo, se duceau în centru. Spuneau că se adunau cel puţin o sută de mii de oameni. Cântau, se rugau, cereau dreptate pentru cei ucişi, dar, mai întâi de toate, voiau libertate.

Acum o avem, dar mulți îl regretă pe Ceauşescu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp