Curajul începe la 45 de ani. „Mergeam cu prietena mea Noni prin curtea ProTV-ului și i-am zis: Fetițo, eu m-apuc să scriu o carte pentru că nu mai pot”

Ieri, când prietena mea de la bancă mi-a mărturisit că de un an merge la fiecare ședință cu demisia în agendă, imaginându-și cum rupe ușa și se apucă de ce-și dorește cu adevărat să facă (design interior), mi-am dat seama că suntem o generație care a visat prea puțin. Noi, ăștia care ne zbatem dincoace și dincolo de 40, educați să facem ce trebuie, când trebuie, crescuți să urmăm niște meserii „de viitor”, întrebați rar spre deloc ce simt și ce cred, cu emoții înăbușite și subiecte tabu, cu „să nu mă faci de râs” și „e spre binele tău”, am avut o copilărie cu visuri mici: Cola, ciocolată, blugi, adidași, reviste Pif. Când am crescut, mulți dintre noi ne-am lăsat prinși în visurile părinților care ne-au vrut doctori și avocați, profesori și notari, funcționari la bancă și contabili, asistente medicale și ingineri. Ne-am pus deoparte chemările și talentul și ne-am înhămat la jugul tranziției, muncind temeinic și haotic, transformând job-ul în pasiune și scop în viață, până când am ajuns să credem, de exemplu, că a fi team leaderi într-o corporație a fost visul nostru dintotdeauna. Ne-am sacrificat anii cei mai liberi în ore după program, măsura supremă a implicării și a responsabilității. După, au venit copiii și ratele și iar ne-am pus deoparte, visând că la pensie vom fi meșteri tâmplari, cum ne-am imaginat mereu când citeam povești cu Buratino.

Am în jur însă tot mai mulți curajoși care încep să viseze cu adevărat la 40 de ani – „oameni realizați”, dar cu sufletul gol, tânjind după adevărata împlinire. Cunosc un medic care face școala de aviație, IT-ist care s-a apucat de fotografie, un director de marketing care a lăsat totul pentru a face bijuterii. În ochii părinților, „revolta” lor este o nebunie. Dar „nebunia” lor este șansa unui nou început, acela pe care, la răscruce de lumi, între comunism și democrație, nu au avut puterea sau inspirația de a-l visa cu adevărat. Și o mai cunosc pe Camelia Cavadia care, la 45 de ani, a devenit scriitorul care a visat dintotdeauna să fie. Cami a acceptat să fie „studiul meu de caz”, să iasă din conul ei de umbră unde, cu modestie și discreție, lucrase în PR-ul de televiziune și m-a lăsat să colind prin devenirea ei profesională și umană. Mi-a proiectat cu emoție filmul vieții ei sincere, de la secretara din fabrica de încălțăminte Dâmbovița, la propria ei Fabrică de PR, de la bucuriile ProTV-ului, la cea mai cruntă dezamăgire, de la o covârșitoare lipsă de încredere, la cele trei cărți de succes publicate.

Cami, suntem în 1995 și tu ești secretara directorului general al Fabricii Dâmbovița, singura care știe să țăcăne la mașina de scris fișele de producție și adresele șefului. Cum ai ajuns din fabrică la ProTV?

Eram singura dactilografă din această fabrică și se strângeau foarte multe fișe de scris. Aveam un program foarte încărcat și de multe ori mă plângeam, le visam și noaptea. La un moment dat, în 1995, o prietenă foarte bună mi-a zis: „Auzi, sora mea o să lucreze la televiziunea asta nouă, ProTV. La Relații cu publicul mai au nevoie de oameni. Nu vrei să te duci și tu?”

M-am dus în noaptea aceea, se lucra în trei schimburi atunci. Eram singură, divorțasem, nici nu știam cu cine să las copilul. L-am sunat repede pe tata să vină să stea cu fetița mea. Pentru Relații cu publicul se prezentaseră 12 oameni și aveau nevoie doar de 9. Fiecare își chemase prieteni. Am stat în tură, am lucrat până dimineața: trebuia să răspunzi la telefon și să le spui oamenilor pe ce frecvență se poate prinde canalul, ce programe vor fi. A sunat primul telefon și eram extrem de speriată: ce zic eu, că nu știu nimic, eram parașutată acolo. Șerban, viitorul meu soț, venise cu o tură înaintea mea, era „vechi”, avea opt ore experiență și mi-a zis: „Las', te învăț eu!”. Culmea, dimineața a trebuit să mă duc la serviciul de la fabrică. Și o perioadă m-am dus noaptea la ProTV și de acolo direct la serviciul meu.

După două săptămâni, ne-au angajat, am rămas la Relații cu publicul, răspundeam la telefoane, făceam rapoarte. Am stat acolo jumătate de an, până când m-am remarcat prin entuziasm la una dintre celebrele curți ProTV. Îmi plăceau mult curțile, era atâta voie-bună, oamenii veneau cu bucurie la ProTV, erau niște cozi imense. A fost una dintre cele mai frumoase perioade, în care îi vedeai pe oameni fericiți și curioși, era ceva cu totul nou. Mergeam la serviciu cu mare drag.

După, m-au luat la Departamentul de relații cu presa, aveau nevoie de un om care să facă programele, care se difuzează pe zile la ProTV. Acolo am învățat tot ce aveam să știu mai târziu. Trebuie să înțelegi că în acea perioadă de început nimeni nu știa foarte bine ce e de făcut, deci am învățat din mers, împreună cu jurnaliștii care cereau diverse lucruri. Noi, văzând ce ne cer, ne-am dat seama care e nevoia și așa s-a împământenit un sistem de lucru. Din 1996 până în 2001-2002 am fost coordonator de presă în acest departament, într-o perioadă în care se puneau bazele presei. Nu existau rețete, oamenii erau deschiși și primeau informația cu mare interes: interviurile cu vedetele mari pe care le făceam, știrile despre cum își petreceau vacanța de vară – nu făcuse nimeni așa ceva până atunci.

Tu ești foarte modestă, dar eu trebuie să spun lucrurilor pe nume: tu ești unul dintre oamenii care au creat PR-ul de televiziune în România.

L-am inventat împreună cu colegii și cu presa. ProTV-ul a mers pentru că totul a fost foarte bine construit de la început. Bazele care s-au pus atunci sunt, de fapt, succesul a ceea ce se întâmplă acum. Privind în urmă, cred că sunt cumva cel mai vechi om de PR de pe piață. Când mă duc undeva și spun: „Sunt Camelia Cavadia”, reacția este: „Da, am vorbit cu tine demult, demult!”. Ca și cum ar întreba: „Mai exiști?!”. Mi se pare uneori că sunt un dinozaur, dar da, sunt veche precum e PR-ul de televiziune din România.

Și din 2000, cum a continuat povestea ta la ProTV?

În 2000, am rămas singură în departament și mi-a fost adusă o echipă de studenți de la Universitatea Media. A fost foarte greu pentru că ei erau foarte tineri și nu știau nimic despre PR-ul de televiziune. Unii știau jurnalism de agenție, dar cu TV-ul a trebuit să o luăm de la zero. Mi-a făcut însă o foarte mare plăcere să lucrez cu ei pentru că erau niște copii foarte inteligenți, diferiți și interesanți ca personalitate, dornici să învețe. M-am împrietenit cu ei, dar îmi aduc aminte că stăteam noaptea târziu să-i învăț pe fiecare. Ei scriau niște compuneri foarte frumoase, dar trebuia să-i învăț rigorile meseriei, cum să transforme o compunere minunată într-un text pentru presă.

Eu n-aveam deloc încredere în mine, rămăsesem singură în departament, știam tot ce trebuie făcut (să scriu texte, să dau titluri, să trimit programul la presă, aveam niște relații foarte bune cu ziariștii), dar mă întrebam: „Cum îi învăț eu singură totul pe acești copii?”. Eu cunosc toate redacțiile ziarelor de la început, de când s-au format. Presa s-a dezvoltat, uneori a dispărut, dar eu am rămas. Cum am rămas și atunci în 2000, încă mă întreb de ce. Nu am vrut însă sub nicio formă să conduc noul departament de PR format.

De ce?

N-am fost niciodată pregătită să ies în față. Abia în 2002, când m-au amenințat că vor aduce pe cineva din afară, am acceptat pentru că nu mai doream să învăț pe cineva totul, de la început.

În timp, ai trecut de la un departament pe care l-ai înființat și format, inovând, descoperind ce înseamnă succesul sau eșecul, la o structură care treptat s-a standardizat după normele unei corporații.

Spre final am simțit aceste lucruri. Dacă Adrian Sârbu a reușit să creeze ceva, a fost un loc în care oamenii să vină cu bucurie și să aibă sentimentul de mândrie că aparțin unui loc care le împlinește și lor așteptările și idealurile. Un loc pe care foarte mult timp l-am perceput ca fiind al meu, al nostru. Faptul că totul devenea mai standardizat era pus în umbră de produsele noi care apăreau mereu și care te obligau să te gândești cum să faci să fie altfel. Nevoia de a face lucruri diferite și noi îți era mereu hrănită de produsele pe care trebuia să le promovezi. Chiar dacă spre final lucrurile s-au mai schimbat, îți spun sincer că eu n-aș fi plecat pentru nimic în lume de acolo. Mă vedeam ieșind la pensie de la ProTV.

Într-un an, am primit un premiu de 1 Decembrie și am zis doar că acesta este cel mai frumos loc de muncă pe care poate să-l aibă cineva și că eu îmi doresc să ies la pensie de aici. Ceva mai ridicol de atât, evident că nu se putea! Dar am fost brutal de sinceră pentru că asta aveam brut înăuntrul meu. Acesta este sentimentul cu care am trăit toți anii la ProTV – întotdeauna Pro-ul a fost mult mai mult decât un serviciu și acum mă gândesc că nu a fost cel mai sănătos lucru. Mă duceam la ProTV ca acasă, totul devenise extrem de personal și asimilat ființei mele. Nu a fost nicidecum un serviciu, un loc în care să simt că trag pentru alții. Întotdeauna am simțit că acel loc este și al meu. Sentimentul de apartenență ne-a făcut pe mulți să lucrăm cu bucurie, chiar dacă era foarte mult și epuizant. Eu am lucrat 20 de ani în fiecare duminică pentru presa de luni, dar nu mă deranja nici asta, intrase în fluxul meu de viață. Niciodată nu m-am gândit că era prea mult.

Și în acest flux, visul de a fi scriitor avea loc?

Eu dintotdeauna mi-am dorit să scriu. Întotdeauna m-am exprimat mult mai bine în scris decât vorbind. În plus, sunt un om extraordinar de bogat pe interior, sunt foarte multe lucruri pe care le trăiesc și le simt într-un fel și pe care nu am cui să le spun pentru că sunt instantanee, de moment. Nu stau să le spun seara, acasă. Am simțit mereu că în scris mă mobilizez mult mai bine și spun ce am de spus, sunt mai coerentă. În rest, în fața oamenilor sunt extrem de timidă și spun foarte puțin din ce mi-aș dori.

Primul pas a fost un blog de cărți pentru că am mania de a le vorbi tuturor despre cărțile care îmi plac. A fost o refulare, dar, mai ales, a fost pentru prima dată când am scris altfel de texte față de cele pe care le scriam pentru PR. Filtrate de trăiri, trecute prin suflet, cu sentiment, emoție și impresie personală. Într-un text de presă nu scrii ce simți, scrii ce trebuie. Lucrurile pe care le scriam la serviciu mi-au îndeplinit nevoia de a scrie, dar nu era neapărat forma în care mi-aș fi dorit să merg mai departe.

Apoi, în decembrie 2014, mergeam cu prietena și colega mea Noni prin curtea ProTV-ului și i-am zis: „Fetițo, eu m-apuc să scriu o carte pentru că NU MAI POT. Toată viața mi-am dorit să scriu și trebuie să fac neapărat ceva cu acest lucru pentru că voi ajunge bătrână și o să-mi pară rau că n-am încercat să fiu ceea ce, de fapt, mă simt pe dinăuntrul meu. Am o poveste care se schimbă de la zi la zi.” Noni mi-a zis: „Foarte bine, așează-te la masa de scris și spune-o!”

Și așa, cu o jumătate de an înainte de a fi dată afară de la ProTV, m-am apucat și am constatat că îmi face enorm de bine să scriu. Mi-am dat seama că mă întâlnesc cu mine, cea care am fost dintotdeauna și de care mă rupsesem, trăind oarecum scindată – a venit jumătatea aia la mine și m-am simțit în sfârșit completă, întreagă. Dacă n-aș fi avut un serviciu atât de frumos, eu cred că m-aș fi gândit mai demult să fac acest lucru. Faptul că veneam la un serviciu care îmi împlinea foarte multe dintre nevoile și bucuriile de care aveam nevoie m-a făcut să cred că e de-ajuns.

Când pui o scoică la ureche te aștepți să auzi marea. Și eu aveam scoica asta înăuntrul meu care îmi spunea să scriu. Sunetul mării era la mine: Scrie, scrie! N-am avut niciodată acest curaj: în primul rând, e teama de eșec, de a fi judecat de ceilalți. Dar la un moment dat am simțit dorința de a face acest lucru înainte de a fi prea târziu. Abia după aceea am sperat că totul poate deveni o carte care să fie citită de oameni. Mi se părea un vis prea mare să mă duc până acolo și atunci mi-am zis că important este să scot povestea și voi vedea după ce se întâmplă.

În cât timp ai scris primul roman?

Am scris Vina într-un an și o lună, cam așa. Îmi aduc aminte că mă suna mama și mă întreba: „Ce faci, mamă?”. „Scriu!”. „Dar ce scrii?”. „O carte!”. „Păi, cum scrii o carte?”. „Păi, uite, vreau să scriu o carte!”. „Și o să ți-o publice cineva?”. „Nu știu, mamă, vedem!”.

Și am tot scris un an, mama mă suna, eu scriam, și la un moment dat mi-a zis: „Poate îți pierzi timpul degeaba!”. Așa că am trimis 50 de pagini la o editură foarte mică, Tandem Media, să văd ce zic. În două zile mi-au trimis răspuns că vor să ne întâlnim pentru că le place ce am scris. Eram în autobuzul 335 și mi-au dat lacrimile: „Mă publică, dar eu n-am cartea gata!”. Șerban, soțul meu, m-a sfătuit să trimit și la o editură pe care mi-o doresc pentru că n-am nimic de pierdut. Am trimis la Editura Trei și mi-a răspuns Virginia Costeschi, culmea, cu care lucrasem de-a lungul timpului, în vasta mea activitate - fusese redactor-șef la revista The One. Știa de mine, o bombardasem toată viața cu email-uri și cred că nu mai suporta să-mi vadă numele. Când l-a văzut și la editură, a zis probabil că nu mai scapă de mine. Titlul email-ului, pe care îl păstrez și acum cu mare sfințenie, a fost: Draga mea viitoare scriitoare publicată la Editura Trei. Nu pot să-ți spun cât am plâns de bucurie!

Uitându-mă în urmă, a fost cea mai mare bucurie și cea mai mare realizare a vieții mele pentru că este singurul lucru pe care mi l-am construit singură. ProTV-ul m-a ajutat ca numele meu să devină cunoscut, dar cu scrisul m-am ajutat singură. Dacă n-aș fi făcut acest lucru, m-aș fi întrebat toată viața cum ar fi fost dacă. Cred că mi-ar fi părut extraordinar de rău să ratez, de fapt, cea mai frumoasă perioadă a vieții mele: perioada de când am devenit scriitor. E mult spus „scriitor”, mi-e rușine încă să folosesc termenul acesta la adresa mea, dar îl pun între ghilimele, ca un mod de a mă numi într-un fel. Un om care scrie cărți, de fapt. În anul următor, am câștigat premiul pentru debut la Festivalul de la Chambéry. Mi-am dat seama cât de mult a însemnat că, la un moment dat, mi-am făcut curaj să îndrăznesc. De la îndrăzneala asta au pornit toate.

Și la câți ani ai găsit îndrăzneala?

La 45.

Dacă lucrurile nu s-ar fi degradat la serviciu, te-ai fi apucat de scris?

M-am întrebat și eu acest lucru de multe ori. Foarte multă lume crede că eu m-am apucat să scriu pentru că am fost dată afară de la ProTV. Eu cred că această nevoie m-ar fi ajuns din urmă oricum. Eu deja mă apucasem să scriu, fără să știu ce se va întâmpla în scurt timp la serviciu.

Până la un moment dat, mi-a fost suficient să fiu PR Manager. Dar m-ar fi ajuns din urmă dorința de a fi ceea ce simt eu că sunt, cu toată forța și cu toate slăbiciunile mele, cu tot ce am mai autentic: un om care scrie cărți. Aceasta este singura ipostază în care sunt eu cu adevărat. Chiar dacă nu e vorba despre mine în cărți, toate personajele au ceva din mine, din ceea ce văd și trăiesc. Sunt o parte din sufletul meu cel mai intim. Mi-e deopotrivă ușor și greu pentru că îți desfaci sufletul și lumea ți-l citește. Dar ce scot din suflet pun în cârca altor personaje și e modalitatea mea de a comunica cu lumea în modul cel mai sincer cu putință.

Rostul meu în lume e să spun niște povești izvorâte din adâncul sufletului meu, care se întâlnesc cu sufletele altor oameni. Scânteia care se produce în această întâlnire este o mare bucurie. Am foarte mulți cititori care se întorc spre mine și își deschid sufletul în fața mea. După ce am scris Măștile fricii, o carte destul de brutală, am primit atât de multe povești de la oameni care au trăit lucruri asemănătoare încât aș putea să mai scriu încă o carte. Mi-am dat seama că sunt lucruri pe care mulți dintre ei le spun pentru prima dată, unii mi-au mărturisit că această carte i-a ajutat mai mult decât terapia și că ar trebui să devină bibliografie pentru studenții de la Psihologie. Sunt lucruri care mă încarcă enorm, care fac din scris o satisfacție plină. Bucuria care vine de la cititori este mult mai mare decât cea personală.

Îmi place că hotărârea ta de a scrie ai numit-o CURAJ. Nu i-ai spus nici nebunie, nici inconștiență. Înțeleg că îți trebuie curaj să fii ceea ce ai visat dintotdeauna.

Da, curajul de a îndrăzni. O carte nu e ușor de scris – la un moment dat, pe parcursul ei, te încearcă temeri, personajele se duc pe drumul lor, apar teme care te obsedează. Frumusețea scrisului este că trebuie să dai ascultare poveștilor din tine.

Cred că este un principiu care funcționează și în viață. Uneori, e mai bine să te lași condus de ea.

Exact! Și, privind în urmă, începi să înțelegi de ce a fost bine. Eu sunt foarte mulțumită de direcția în care s-au dus poveștile mele și cum s-au dezvoltat pe parcurs. E mult mai bine decât ceea ce gândisem eu la început.

Acum scriu o carte puțin diferită, trebuie să fiu atentă la cronologie și la îmbinarea întâmplărilor pentru că îmi doresc să iasă un thriller psihologic.

Mama, care te suna și te întreba tot scrii, tot scrii... E greu uneori cu părinții și visurile, nu?

Prima mea carte i-am dedicat-o tatălui meu. Tata mergea cu mine la olimpiadele de română, întotdeauna. Mama m-a întrebat: „De ce n-ai scris pentru părinții mei?”. Dar e adevărat, mama n-a vrut să dau la Liceul de Filologie-Istorie, tot timpul îmi spunea: „Și ce-o să faci?! O să ieși profesoară?”. M-am dus și m-am înscris la liceu cu diriginta mea. Mama îmi zicea: „Du-te la Sanitar sau la Pedagogic, ca să ai o meserie!”. Pe vremea aia, era important să ai o meserie.

Și ce-a zis mama când ai sunat și i-ai spus: N-am scris degeaba, voi fi publicată?

A fost foarte, foarte fericită. Mai ales că noul management ProTV a dat afară oameni din Departamentul de PR pe 9 mai 2014, iar eu pe 9 mai 2015 am lansat prima mea carte. Pentru mine, a fost o renaștere, simțeam că lucrurile merg mai departe și că merg bine. Se încheiase un capitol, dar începea altul, care mă definea. Acolo fusese job-ul meu, munca mea, aici era exact ceea ce sunt eu ca om.

Ai un ritual al tău? Când reușești să scrii? Tu ești un om care lucrează, ai o Fabrică de PR, un alt vis pe care l-ai pus în mișcare alături de prietena ta de suflet.

Din păcate, nu îmi permit să am un ritual pentru că nu am niciodată timpul necesar. Scriu când îmi fac timp, sâmbăta și duminica, de dimineață până noaptea. Uneori, când sunt în impas, vin la serviciu foarte devreme și scriu până vin fetele. Am exercițiul ca în timpul săptămânii să mă gândesc la carte, iar sâmbăta și duminica am totul foarte clar în minte și dau drumul scrisului. Acesta e ritualul meu, de fapt. Sâmbătă dimineața fac mâncare și curat ca să pot să mă așez după la scris.

Bănuiesc că nu te mai oprești din scris.

Nu, n-am cum. Trebuie să-mi scot toate personajele din cap pentru că vorbesc cu ele, trăiesc cu ele și n-ajung la zi să spun ce fac ele. După cartea Purgatoriul îngerilor, pe care am scris-o în doi ani și care m-a consumat foarte mult citind despre cazuri de copii dispăruți, am rămas foarte mult timp captivă în acea lume. Dar încet, încet, s-a lăsat liniștea și a apărut acel freamăt care crește, crește până când devine nevoia de a scrie azi.

Am impresia că toată viața am muncit pentru acest moment. Trebuie să ai încredere, lucrurile vin la vremea lor, nu neapărat când îți dorești tu sau când ai nevoie mai mare. Și să știi că vârsta îți aduce o oarecare relaxare. Am trecut prin multe, plecarea din ProTV m-a călit extraordinar de mult, deși atunci am fost devastată, am considerat-o unul dintre eșecurile vieții mele, deși nu greșisem cu nimic. Nedreptatea a lăsat mult timp urme în sufletele noastre, a fost o mare traumă.

Toată povestea ta profesională vine cu un deznodământ fericit: oricând o poți lua de la capăt.

Mie vârsta mi-a conferit un curaj pe care nu l-am avut niciodată, dorința de a încerca cu riscul de a nu câștiga. Îndrăzneala de face lucruri pe care mi le-am dorit toată viața, dar pentru care am fost mult prea slabă. Nu există ceva care să-mi aducă o bucurie atât de mare precum îmi aduce scrisul – nimic din ceea ce dau eu pentru nașterea acestor cărți nu este prea mult față de bucuria pe care o primesc.

Fetița Cami, cea talentată și dusă la olimpiade, voia să se facă scriitoare?

Da, dar ziceam ziaristă, îmi plăcea cum sună. A fost visul meu, ținut într-o nucă, cu carcasa tare. Sunt unul dintre oamenii fericiți care și-au găsit menirea în viață pentru că n-aș putea să mai stau fără să scriu. Am în minte cărți pentru până la 100 de ani și mi se pare că sunt un om fericit cu ceea ce am devenit.

Inspirată de Camelia Cavadia, în Noul An vă doresc să îndrăzniți mai mult și să fiți fericiți cu ceea ce veți deveni!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp