Dacă nu vedem morala acestei tragedii mondiale, vom supraviețui degeaba

Foto: Oli Scarff/ AFP/ Profimedia Images

Am mers la serviciu zilele astea. Câțiva rătăciți asigurăm cum putem mai bine o permanență într-un birou uriaș aproape pustiu undeva prin Calea Giulești. Într-o zi obișnuită ies deseori să beau tutun și privesc amorțit din terasa de la etajul 3. De multe ori privesc în gol fără o țintă anume ignorând intenționat vânzoleala din intersecția de jos mult prea aglomerată unde zilnic se îndoaie fiare și ies scântei de sub potcoavele cailor putere. Coada de la instituția publică de lângă și mașinile parcate una peste alta pe trotuarul din față erau la fel de ușor de trecut cu vederea. 

Tramvaie scorojite pline ochi și pietoni puhoi în goana cotidiană, prezențe ritmice în tabloul pestriț. Zăream uneori părinți ieșind pe poarta maternității purtând cu cea mai mare grijă comoara lor cea mai de preț, martori fericiți la prima gură de aer trasă în piept de proaspătul locuitor al planetei. Un peisaj dement-armonios, uniform-eterogen. Adică rutina unui oraș pe cât de mare, pe atât de înghesuit. Adică viața simplă cadențată de nevoile fiecăruia.

Acum timpul s-a oprit în loc. Atârnat de balustrada prăfuită m-am trezit brusc din pricina zgomotului insuportabil al... liniștii. Parcă cineva ștersese cu un burete enorm tabloul zugrăvit magic de viața însăși. Am încercat inutil să-l refac cu puterea minții. Îl știam pe de rost, nu-mi lipseau cadrele. Însă imaginația mea a eșuat lamentabil. Eram dezorientat complet, gol-goluț, uscat zadă, secat de idei și voință în fața unui test important. A fost un moment înfiorător pe care, deși mi-aș dori, probabil n-o să-l uit vreodată.

Societatea de azi este una a mediocrității, a lenei, a imposturii, a cinismului autentic, a lipsei de empatie și a dorinței de a obține totul peste noapte fără a ne păsa de consecințele acțiunilor noastre. Jucăm cu toții rolul omului civilizat, emancipat forțat de inerția imensă a unei lumi scăpate de sub control. Unora le reușește șarada, alții încă n-au reușit să coboare de pe crengile dese ale sălbăticiei. Ridicăm cu viteză prea mare o construcție fragilă, subțire precum o foaie de țigară ale cărei reguli le urmăm doar atunci când acestea ne servesc scopul. Iar scopul este reflecția acțiunilor întreprinse de fiecare dintre noi. 

Ăsta este motivul pentru care acțiunile noastre în conjunctura incredibilă, halucinantă în care ne aflăm astăzi vor avea o importanță extremă în viitorul apropiat. E adevărat că suntem într-o stare emoțională neobișnuită, că suntem cu toții cu nervii întinși la maximum. Restricții masive sunt impuse stilului nostru de viață, criza uluitoare în care ne aflăm ne scoate din ordinea firească a existenței și ne face să vedem răul peste tot, iar binele pare că ne-a părăsit sufletul și mintea. Sunt convins că unele chinuri trebuie îndurate în singurătate. Însă sunt la fel de convins că nu despre cele de acum e vorba.

Nu suntem bine deloc. Suferim acum cu toții când simțim cum cădem de la înălțimea confortului pe care ni l-am asigurat fiecare cum am știut mai bine. Anxietatea și stresul sunt trăirile momentului, colapsul aproape total al încrederii în sistem și autorități nu face decât să le accentueze. E, fără nicio exagerare, o schimbare de paradigmă, o transformare silită a modului de viață în generalitatea ei. Tiparele după care a fost croită societatea actuală se schimbă. Trăim fără niciun dubiu cea mai grea perioadă pe care am întâlnit-o în timpul vieților noastre. Revoluția din '89 nu a lăsat traume psihologice importante generației mele. Eram prea mici să fim conștienți de încărcătura evenimentelor. 

Că, odată cu vârsta, interesul și instruirea fiecăruia am deslușit importanța momentului, asta este o altă poveste. Informațiile au venit pe parcurs fără presiune sau constrângere de vreun fel. Nu vreau să lipsesc de însemnătate răsturnarea unui regim criminal, dobândirea libertăților de care ne bucurăm în democrație și moartea a peste o mie de români, departe de mine acest gând. Însă netrăindu-le pe propria piele nu le pot simți cu adevărat. Bănuiesc că e obligatoriu să fii mai întâi tânăr și prost ca să poți fi bătrân și înțelept la un moment dat.

Vorbim despre trecut, ne facem griji justificate pentru viitor, însă prezentul este singurul asupra căruia avem o oarecare formă de control. Suntem dezorientați, speriați, deprimați, plictisiți de statul forțat în casă. O variantă perfect acceptabilă în circumstanțe extreme este să dai bir cu fugiții, să te ascunzi în cea mai adâncă gaură și să închizi ochii în speranța că urgia va trece pe lângă tine fără consecințe dramatice. Problema noastră acum sunt oamenii cu metehnele, slăbiciunile, păcatele fiecăruia, nu virusul. Trebuie să conştientizăm că distanțarea socială nu înseamnă indiferență colectivă, că este spre binele nostru, al tuturor să avem un comportament care să permită autorităților să acționeze în siguranță, să ușureze viața medicilor copleșiți de numărul celor pe care încearcă să îi salveze și să dea răgaz oamenilor cu adevarat deștepți să vină cu un antidot cât mai repede. Ne distanțăm social tocmai pentru că ne pasă de soarta semenilor noștri. Obligația noastră este reciprocă și soluția e mai simplă decât s-ar fi așteptat cineva în istoria dezastrelor pământului. Stăm acasă. Și cam atât. Incredibil, nu? Chiar dacă toată țara, toată lumea e în carantină, avem totuși ceva ce nu ne poate lua nimeni niciodată. Mintea. Imaginația. Citește știrile oficiale doar o dată pe zi, detașează-te de fluviul de venin și amărăciune care curge pe tv, rearanjează dulapul cu șosete după culoare, transformă ușile din casă în porți de fotbal, fă popice din sticlele goale de apă, recondiționează masa din living într-una de ping-pong, uită-te la seriale, șterge praful din bibliotecă și descoperă comoara de sub el. Fiecare carte citită e un pas către înțelepciunea de care spuneam mai devreme. Să facem lucrurile pe care le făceam nerestricționați înainte, atunci când eram fericiți și nu aveam habar.

Copiii noștri se obișnuiesc cu lecțiile predate online de dascălii lor, lucrăm de acasă cei care putem, beneficiind mai mult și mai cu folos ca niciodată de tehnologie, plimbările în parc și vizitele la mall par fantezii din cele mai bune cărti science-fiction, fotbalul cu prietenii e o amintire prea îndepărtată, iar serile petrecute pe la terase prin centrul istoric au devenit un motiv serios de stors o lacrimă. Poate ar trebui să instituim la nivel național lucrul de acasă, într-un mod ordonat, cu scopul de a descongestiona traficul și implicit de a reduce contaminarea aerului. Poluarea în marile orașe e acum mult sub valorile limită.

Am înțeles cu toții că încercarea prin care trecem presupune un efort colectiv colosal, că semnifică schimbarea rutinei plăcut monotonă a zilelor obișnuite. Dar izolarea asta forțată mai poate însemna și șansa reculegerii, a regăsirii de sine și a reîntâlnirii celor mai dragi dintre noi. Poate confruntați cu panica generală, cu spaima de boală, cu propria mortalitate, ne aducem familiile împreună, vorbim mai mult între noi, ne iubim mai mult și poate, dacă avem noroc, ne redescoperim cumva umanitatea. Poate regăsim ce am pierdut sau am lăsat voit în urmă pe parcursul vieților noastre, poate vom învăța să punem preț pe ceea contează cu adevărat.

Ne comportăm de prea multă vreme precum niște stăpâni exploatatori nemiloși ai aceste planete, ai resurselor sale naturale dăruite cu încredere și generozitate, distrugând fără remușcări echilibrul natural cu care ne-a binecuvantat. Poate asta e maniera în care planeta ne spune că nu ne mai suportă modul abuziv, destrăbălat, imoral, corupt în care ne trăim viețile. Ăsta poate fi la fel de bine momentul în care să devenim mai responsabili, mai blânzi, mai toleranți. Să respectăm și să vindecăm un ecosistem bolnav în gravă și urgentă nevoie de ajutor, așa cum putem să ne reparăm și noi spiritele betejite. Să devenim forța care readuce echilibrul, o forță universală a binelui. Momentul ăsta trebuie să ne servească drept învațătură de minte. Să fie un punct de cotitură. Trebuie să vedem morala acestei tragedii mondiale, altfel vom fi trăit degeaba.

Că să nu o luam cu toții razna între timp, să încercăm un exercițiu simplu și să ne imaginăm când vom relua relațiile interumane, gustul magnific al berii băute împreună, momentul în care ne vom îmbrățișa părinții, frații, momentul în care copiii noștri vor coborî gălăgios toboganele, momentul în care vom întoarce nestingheriți din nou pe străzi, momentul în care ne vom îmbulzi din nou pe un stadion la un meci de fotbal sau la un concert. Vom iubi tot ce până acum ne părea normal, vom privi banalul ca pe un crâmpei de rai. Nu e nimic rău în a sărbători o viață simplă.

Schimbarea vine din interiorul fiecăruia. Putem să o luăm de la capăt. Să dăm un „reset" condiției umane. Suntem capabili de miracole.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp