De ce ar avea „intelectualul” o datorie în plus de a se implica în politică?!

Foto: Jaap Arriens/NurPhoto / Shutterstock Editorial / Profimedia 

Într-un excelent articol, și spun „excelent” fără vreo ironie ascunsă, domnul Gheorghe Băcanu pune sare pe o rană deschisă de mult: calitatea intelectuală și morală a politicianului român este, dincolo de excepții, dezamăgitoare. „Prin retragerea aureliană din viața publică a intelectualilor”, scrie dl. Băcanu, „s-a făcut loc unor tupeiști cu trecut deocheat, agramați, șomeri până la intrarea în politică, care au contribuit din plin la hahalerizarea vieții publice”. Soluția ar trebui să vină din tocmai implicarea intelectualilor în politică.

Diagnosticul e bun, dar tratamentul propus ratează complet tocmai diagnosticul dat și este de aceea simplist – dacă nu cumva periculos. Intrarea en masse a intelectualilor în politică nu ar soluționa nici hahalerizarea observată în diagnostic și nici nu este, în vreun univers moral, o datorie individuală. Intelectuali în politica românească au tot fost și vor mai tot fi. De la nume cunoscute ca Andrei Pleșu, Stelian Tănase și Theodor Paleologu, până la ultimul tehnocrat tobă-de-carte mai mult sau mai puțin vizibil din tot felul de combinații guvernamentale, categoria intelectualului nu a lipsit din politică și nu va lipsi în viitor. (Las deoparte ambiguitatea categoriei. Tehnic vorbind, Adrian Năstase a fost un intelectual, profesor universitar care a marcat politica românească mai mult decât alți politicieni de formație. Îl excludem? Îl includem?). 

Poate n-or fi mulți intelectuali în politică, e drept, dar cineva trebuie să fie zilier și în treburi intelectuale, că altfel scrie dl. Băcanu alt articol că nu avem eseistică sau profesori sau cercetători postdoctorali. Și în plus ar trebui să încurajăm oamenii să-și aleagă o vocație care este aproape de sufletul și abilitățile lor. Iar pe aceasta din urmă vreau să insist. Căci e copilăresc să speri că lipsa de calitate intelectuală în politica românească ar fi rezolvată de colonizarea partidelor cu materie cenușie din universități și centre de cercetare. Lipsindu-i o vocație și un drive politic (și cine suntem noi să-l acuzăm de acestea), intelectualul are în politică o eficiență redusă chiar și atunci când decide să participe. Clasa politică mănâncă intelectuali pe pâine de dimineață până seara, la ce oră și în ce condiții mediatice vrea dl. Băcanu să ia drept exemplu – în exact același fel în care politicienii ar fi jupuiți de vii în mediul academic dacă ar decide să participe. Și nu pentru că ar fi clasa politică mai cu moț în România sau în estul Europei – ci pentru că jocul politic nu e joc intelectual și viceversa. Speranța tratamentului prin colonizare este copilărească și în al doilea sens în care ratează observația că unii intelectuali sunt hiper-radicalizați din punct de vedere moral și politic și n-ar avea deloc efectul benefic pe care îl întrevede, presupun, dl. Băcanu (toți cei cu diplome de licență de prin AUR ar funcționa aici drept exemple). Un intelectual care îi ia politicianului, chiar și unui politician agramat, scula din mână constituie un pariu cu cote rezonabile, dar rămâne un pariu incert și deci un risc.

Dar este datoria intelectualului de a interveni în politică? Depinde de context. Probabil că în unele situații putem vorbi de o asemenea datorie. Însă în general o asemenea datorie ar fi ridicolă. De ce ar fi intelectualii năpăstuiți cu o asemenea obligație și nu medicii sau activiștii din ONG-uri sau electricienii sau inginerii sau antreprenorii sau vloggerii? Doar o utopie copilărească („tuse* adică platonică „tuse*) cu cetăți conduse de filosofi-regi te va împinge să pretinzi că intelectualii sunt cumva deasupra acestor categorii și deci ar avea o responsabilitate în plus. Intelectualul este un meseriaș. Se întâmplă ca meseria lui să îl pună deasupra unora, pentru că din gură îi curge lapte și miere când vorbește, dar politic vorbind el este la fel de constrâns să participe, sau liber să se abțină, pe cât sunt și alți meseriași.

O ultimă remarcă. Dacă problema dlui Băcanu este identificată corect, după cum cred că este, atunci soluția trebuie căutată în dezvoltarea sistemului de învățământ. De exemplu: creșterea salariilor profesorilor de generală și liceu, acoperită de o stringență cu privire la îndeplinirea criteriilor profesionale, ar putea duce la mai multă competiție în acel sector de muncă și deci o îmbunătățire a calității serviciului prestat. Dar aici n-o să-i placă dlui Băcanu să discute pentru că problema bugetării e o problemă de balans și de compromis. Avem brusc profesori ceva mai competitivi, dar iar n-avem autostrăzi sau bani de pensii sau spitale. E greu să scrii articole suculente despre asemenea alegeri dificile. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp