De ce își dorește BNR ca aurul de la Londra să fie adus acasă

(Foto Guliver/Getty Images)

E lege: unicul profit pe care Banca Națională este obligată să-l obțină din rezerva de aur, acasă ori în străinătate, îl constituie creșterea credibilității statului în plan internațional. Or, atâta revărsare de idei populiste legate de acest patrimoniu, atâtea vorbe aruncate aiurea prin dezbateri publice, culminând cu minciuna că una ar fi în scripte și alta în realitate, nu fac altceva decât să știrbească rolul de capital de încredere al aurului aflat în custodie la Banca Anglliei. Acum, după ce Curtea Constituțională a dat verdictul final și aurul va fi adus acasă, adevărul privind rezerva de la Londra va trebui să fie restabilit integral.

A-ți spune opinia este un drept constituțional. Dar una este exprimarea opiniei și alta circularea unor informații false. Am în vedere, cu deosebire, reactivarea vocilor care, în spațiul public, învinuiesc de câțiva ani Banca Națională a României pentru că ar fi ratat un profit de 800 de milioane de euro pe care ar fi trebuit să-l obțină de la Banca Angliei. Concret, Băncii Naționale i se reproșează: 1) că ar fi renunțat, în scopuri oculte, la dobânda cuvenită pentru aurul păstrat la Londra și 2) că ar întreține minciuna că nicio țară, dintre cele ale căror bănci centrale păstrează aur la Londra, la Banca Angliei, nu încasează dobândă. Dar argumentele cu care respectivele voci încearcă să-și susțină aceste învinuiri, potrivit cărora Banca Poloniei și Banca Bulgariei ar încasa dobânzi de la Banca Angliei, în timp ce BNR nu încasează, sunt rezultatul unor grave confuzii. 

1) Este BNR în culpă?

Adevărul este că unii dintre „povestitori” știu că nu spun adevărul. Alții însă, cei mai mulți, au căzut într-o capcană. Și unii, și alții susțin că Banca Națională ar fi în culpă. Și așa se ajunge să fie răspândită în spațiul public o ciudățenie: aceea că dacă BNR ar fi procedat, bunăoară, ca Banca Poloniei sau ca Banca Bulgariei, ar fi adus o grămadă de valută în visteria țării...Nici mai mult, nici mai puțin decât 800 de milioane de euro.

Ce ar trebui să se știe? Că Banca Poloniei și Banca Bulgariei au semnat contracte cu bănci private, cărora le pun la dispoziție aurul de la Banca Angliei, ca să-l folosească în operațiuni de piață – de arbitraj sau speculative. În timp ce Banca Angliei nu doar că nu le dă nicio dobândă, cum inexact este informat publicul de la noi, dar își ia și mâinile de pe aurul Poloniei și Bulgariei, suspendând custodia pe durata contrapartidei private. Și iată cum, în spațiul public, sunt reluate și iar reluate teme de natură să nască dacă nu convingeri măcar suspiciuni, dacă nu temeri măcar semne de întrebare cu privire la calitatea deciziilor și la rigoarea gestiunii legate de aurul monetar din rezerva internațională a Băncii Naționale a României. A nu elucida, întâi și întâi, această problematică, sub toate aspectele, absolut toate, înseamnă a face loc în continuare atât suspiciunilor, cât și semnelor de întrebare. Pentru că adevărul nu e în minți încinse, ci în legi și în documente oficiale.

2) Ce prevede legea

O instituție fundamentală a țării, cum este Banca Națională, nu-și ordonează strategiile după cum îi taie capul pe cei care o conduc. Și nici după cerințele vocilor din spațiul public. Obiectivele, direcțiile de acțiune, marja de inițiativă și limitele inovației, ce reglementează BNR și ce nu reglementează – totul e stipulat în legi. Și nimeni, absolut nimeni, nu-i poate cere Băncii Naționale să facă nimic din ceea ce legea nu-i cere să facă. Bunăoară, să riște aurul țării în speculații periculoase, pentru a câștiga nu 800 de milioane de euro, o cifră scoasă din pălărie, ci doar câteva milioane de euro, cum câștigă Banca Poloniei și Banca Bulgariei. Mai cu seamă că legea nu suflă un cuvânt despre activarea în acest fel a rezervei de aur.

Apoi, mai trebuie să se știe că toți cei care fac tapaj în legătură cu acest imaginar câștig fabulos (800 de milioane de euro) trec sub tăcere încă un adevăr. Ei lasă impresia că statul român ar putea folosi acest profit în interes public. O imposibilitate. Pentru că băncii centrale îi este interzis prin lege să finanțeze bugetul țării și orice investiție publică. Acest câștig, dacă ar fi fost obținut, ar fi revenit în exclusivitate Băncii Naționale.

Mai mult, acest câștig doar prezumat… ar fi putut să aducă pierderi pe ansamblul rezervelor internaționale în caz de eșec al operațiunilor de piață. Pentru că în acești ani încă tulburi este riscant să angajezi aurul țării în contrapartide private. Ca să nu mai amintim de riscul de faliment al unei eventuale bănci partenere, aurul nostru ajungând astfel în vreo masă credală.

BNR, în actuala conjunctură globală, într-o lume dominată de incertitudini și de riscuri, nu și-a permis să joace aurul țării la o ruletă periculoasă, și încă pentru venituri infime. Scopul principal al depozitării unei părți din rezerva de aur la Banca Angliei, în condiții de maximă securitate, cu garanția uneia dintre cele mai prestigioase bănci centrale din lume, fiind acela de a întări bonitatea financiară a țării. Pentru ca, pe această bază, să îmbunătățească rating-ul României și să reducă simțitor costurile finanțării internaționale obținute atât de autoritățile române, cât și de alte instituții ori companii publice și private din societatea românească.

Mai umblă totodată și vorba că aurul fizic, mutat de către BNR în străinătate, se află la dispoziţia custodelui. Încă un neadevăr. În realitate, aurul păstrat în contul deschis la Banca Angliei este în permanență și în totalitate la dispoziția BNR. Și nu poate să fie utilizat – sub nicio formă – de către custode sau de către altcineva. Banca Angliei poate să facă operațiuni prin acest cont numai la instrucțiunile și în numele Băncii Naționale a României. 

3) Ce arată documentele

Aurul, metal prețios ce este inclus în rezerva monetară a BNR, este administrat cu maximă grijă. Gestiunea aurului este extrem de riguroasă. Așa că insinuările ce au tot circulat în spațiul public, și încă mai circulă, referitoare ba la vânzări de aur, ba la dispariții de aur, sunt lipsite de orice temei. După ’89, Banca Națională nu a vândut nici un gram de aur. Și nici nu a dispărut vreun gram de aur. România a vândut aur doar înainte de ’89, când Ceaușescu făcea eforturi disperate să achite integral datoria externă. Au fost vândute, atunci, în perioada 1982-1987, peste 80 de tone de aur. În ’89, Ceaușescu a început să refacă stocul de aur și a cumpărat 20 de tone.  

Banca Națională a României dă seamă pentru fiecare gram de aur, păstrat fie în țară, fie în străinătate. Datele contabile exacte sunt prezentate în comunicate lunare sau în rapoartele înaintate Parlamentului, care sunt publice. Raportul pe anul 2018, bunăoară, trimis Parlamentului zilele trecute, este însoțit de Raportul asupra auditului situațiilor financiare, făcut de auditorul independent Ernst & Young Assurance Services SRL, care „evaluează rezonabilitatea estimărilor contabile și a prezentărilor aferente de informații”. Și încă un detaliu, extrem de important: acela că lucrurile se schimbă și la Banca Angliei. Dacă, până în 2015, băncile centrale ce aveau acolo aur în custodie nu puteau face verificări, din 2015 încoace le este acceptat auditul. BNR a făcut deja trei ani la rând câte un audit la Banca Angliei. Și programase un al patrulea audit în toamna acestui an.

Ce mai arată datele? Că deținem locul 35 în lume. Într-un tablou cuprinzând o sută de țări, fiecare deținând peste 1,5 tone de aur, poziția României este onorabilă. După opt țări, având fiecare peste 1000 de tone de aur în rezerve, și alte 14 având între 200 și 700 de tone, ne încadrăm în clasa a treia, împreună cu alte 14 țări cu rezerve între 100 și 700 de tone. Clasa a patra, cu 74 de țări, include rezerve între 1,4 și 90 de tone. Raportat la nevoi, avem exact cât ne trebuie pentru ca aurul să constituie un important activ de încredere.

România intrase, în ’90, cu 67 de tone de aur. Banca Națională, hotărâtă să-și asigure un stoc optim, a cumpărat continuu aur. În 2002, în rezerva internațională de la BNR existau 105 tone de aur. Astăzi, în rezerva de aur sunt 103,7 tone. Diferența față de 105 tone reprezintă despăgubirile acordate celor ce li s-a confiscat abuziv aurul după 1945. De reținut că toate aceste despăgubiri au fost acordate prin hotărâri ale instanțelor judecătorești.

4) Ce va urma?

Iată că, zilele trecute, Curtea Constituțională a consfințit că aurul de la Londra trebuie adus acasă... O decizie pe care BNR, acum, chiar și-o dorește. Pentru că se va vedea că toate cele 61 de tone de aur ale României, despre care evidențele contabile arată că sunt păstrate de BNR la Banca Angliei, sunt intacte.

Adevărul este că, în primii ani de după 1989, din nevoia refacerii prestigiului și credibilității internaționale a țării, pe care le conferă o rezervă semnificativă de metal prețios, BNR a cumpărat un timp cantități importante de aur. S-a oprit când stocul de aur a atins volumul optim. Apoi, între anii 1999 și 2002, a transferat la Banca Angliei, în contul deschis acolo de dinainte de 1989, o cantitate de 61 de tone de aur. Dreptul BNR de a păstra aur în străinătate i-l conferea Legea 312/2004. Și a făcut-o prin proprie decizie. Din considerente de totală transparență, decizia strategică a Consiliului de Administrație al BNR de a transfera la Banca Angliei 61 de tone de aur a fost comunicată, prin scrisori oficiale, Președintelui României, Parlamentului, Guvernului. Și autorităților statului ce erau în măsură să contribuie la siguranța transportului... Acum însă, după atâta revărsare de zvonuri în spațiul public, tocmai rolul de capital de încredere i-a fost ciuntit aurului de la Londra. Așa că, dacă tot îl aducem acasă, fiind cântărit, verificându-se monedă cu monedă, lingou cu lingou, BNR va dovedi că aurul din registre există în realitate. Absolut tot, până la ultimul gram.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp