„Dacă el poate să ia 10, tu de ce nu poți?” „De ce stai degeaba, n-ai teme de făcut?” Trauma transgenerațională în educația din România

Foto - Inquam Photos/ Octav Ganea

Luna septembrie a fost una plină de evenimente în zona educației: deschiderea școlilor, conferințe în leadership, antreprenoriat, webinarii, workshopuri etc.. Observ în fiecare an un ,,boom” după perioada concediilor(august- septembrie) pe zona aceasta a dezvoltării personale și profesionale în rândul adulților. Pe de o parte, acest lucru se poate explica datorită faptului că majoritatea dintre noi ne luăm un concediu să ne încărcam bateriile vara, iar, surpriză, cand avem creierul liniștit și limpede, încep să iasă la iveală noi idei sau nevoi acoperite de viața noastră cotidiană, când suntem tot timpul pe fugă. Pe de altă parte, ne apropiem de finalul de an și unii își analizează obiectivele stabilite prin decembrie-ianuarie și constată cu ,,uimire” că majoritatea dintre ele nu au fost atinse(nu este o generalizare, însă majoritatea oamenilor renunță la acele obiective după prima lună sau primele două luni în cel mai fericit caz și nu o spun eu, ci studiile internaționale).

Stau de câteva săptămâni să analizez situații din viața mea personală, cât și a oamenilor dragi mie și nu numai. Când am decis acest titlu, nu am ales sa mă limitez doar la experiențele celor din jurul meu sau cea personală, ci am considerat ca e bine să îmi extind curiozitatea și asupra poporului nostru. Mai exact mi-am adresat următoarele întrebări: de ce educația valorează atât de puțin în România? De ce oamenii au aceste păreri despre școli și universități? Care este istoria noastră ca popor în zona educațională? Ce am învățat noi când eram mici despre școală? Cum ne afectează trecutul educația proprie, dar și a urmașilor noștri?

Răspunsul, evident, nu este unul simplu și, ca să fiu sincer, nici nu am găsit unul clar sau care poate fi conchis într-o singură frază. Prefer să scriu despre concluziile la care am ajuns eu, prin analizarea mai multor informații pentru întrebările menționate mai sus.

Primul lucru cu care am început a fost istoria, pentru a înțelege cum a evoluat educația în România. După 1945, s-au făcut progrese uriașe în lupta cu analfabetismul, concomitent cu obligativitatea și gratuitatea învățământului până la nivel liceal sau profesional. 

Dar, în perioada comunistă întregul sistem educațional a fost sub controlul Partidului Comunist Român, sprijinit de Uniunea Sovietică. Educația la momentul respectiv a fost considerată de către guvernul comunist un instrument important de a controla oamenii și de a crea "omul nou".

Continuăm și  ajungem în anii 90- 2000, perioada în care m-am născut, despre care pot vorbi chiar din propria experiență. Școală, atât pentru mine, cât și pentru majoritatea colegilor și prietenilor, a fost o instituție de temut, chiar „o închisoare” cum o numeam atunci în discuțiile cu prietenii apropiați, o chestiune de viață și de moarte. 

Când aveam mintea de copil, când creierul meu nu știa decât supraviețuire, nu aveam altă variantă decât să mă lupt ca să fiu bun și acceptat. Totul, în perioada copilăriei, se rezumă la distracție (joaca cu copiii, deși nu știu sigur ce mai înseamnă acest termen în prezent pentru noile generații) și educație(școală, teme, ghiozdane grele etc.). Cu totii știm că atât atunci, cât și ulterior, sistemul educațional nu și-a schimbat foarte mult esența și modalitățile de abordare în practică. Aici fac referire la stilul de predare al profesorilor, lipsa tactului didactic, lipsa capacității de a motiva copiii să se cunoască mai bine și să-i îndrume spre ceea ce chiar simt să facă cu viitorul lor. Noi încă funcționăm pe principiu că notele reflectă performanța ta cognitivă și cât de bun ești sau vei fi în viață, când, de fapt, reflectă doar capacitatea ta de memorare, care pentru unii poate fi mai dezvoltată în zona tehnica, iar pentru alții în zona umană.

Să mergem mai departe de școală. Consider că această calitate redusă a educației nu se datorează doar instituțiilor de învățământ sau a statului, ci și a noastră, a tuturor. Da, îmi asum că acest adevăr poate fi destul de dur sau că aș putea fi criticat pentru că am spus asta direct. De când am fost noi copii am auzit diferite expresii sau ne-am confruntat cu situații similare(și aici nu fac referire doar la generația mea, ci la toate). Am ales să enumăr doar câteva dintre ele, pe care le consider eu ca fiind cel mai des întâlnite, indiferent de generație: ,,Cât a luat X? / Dacă el poate să ia 10, tu de ce nu poți? / De ce stai degeaba, n-ai teme de făcut? / Nu mai sta toată ziua afară, mai ia și lucrează la matematică”. Practic, aceste întrebări, cu mintea de acum, par destul de simple și irelevante, la care am putea genera un răspuns în câteva secunde/ minute. Însă, cu mintea de copil atunci, alături de încărcătura emoțională cu care veneau la pachet(tonul vocii, momentul/locul, persoanele care mai erau de față etc.), aceste discuții erau despre a fi acceptat sau nu. Tot când suntem mici, învățăm fără să fim conștienți, că a performa este singura modalitate în care eu voi fi acceptat, lăudat, apreciat și iubit de către cei din jur.

Acum, să ajung la subiectul din ziua de azi. Mi se pare că foarte mulți părinți își educă copiii după tiparele preluate de la generațiile anterioare și nu după tiparele proprii. Pe scurt, ne tratăm copiii sau ne așteptăm(inconștient) să acționeze fix cum se așteptau părinții noștri. Dacă ne-am gândi și conștientiza câtă suferință și cât perfecționism a creat în noi expresia ,,Cât a luat colegul?”, cu siguranță nu ar mai exista în vocabularul de zi cu zi. Desigur, nu este o regulă sau generalizare, din fericire am văzut și mulți adulți care au lucrat la aceste aspecte chiar înainte să aibă primul copil sau au învățat din mers mergând la terapie sau citind cărți în direcția aceasta. Modalitățile sunt atât de diverse, încât trebuie doar să vrei.

Să zicem ca trecem cu bine de copilărie și ajungem adolescenți sau poate chiar deja adulți. O replică pe care am mai auzit-o foarte des este următoarea: „Ia și învață acum, la momentul potrivit, că uite ce greu îmi este mie acum”. Mediile în care această expresie sunt diverse, precum mediu rural, mediu urban, familii cu venituri medii, antreprenori realizați din punct de vedere profesional, oameni de afaceri fără studii superioare, vânătorii de diplome și lista poate continua. Daca mai ești încă copil sau adolescent, riști să iei de bună și adevărată vorba asta, care de fapt e de folos doar pentru prezent datorită motivației pe care o transmite pe termen scurt. Dar haideți să ne uităm mai departe de prezent. Nu cumva această expresie ne spune că trebuie să învățăm doar la început, când suntem mici, iar când vom fi ,,mari” nu are rost sa ne mai batem capul cu asta pentru că ,,uite ce greu i-a fost mamei”? După cum bine majoritatea dintre noi o știm deja, investiția în educație ar trebui să existe la orice vârstă, chiar dacă ariile de interes se schimbă.

Dat fiind ca suntem în luna educației(pe 5 octombrie a fost chiar Ziua Mondială a Educației), vă provoc să vă gândiți ce anume din trecutul vostru a dus la preconcepțiile de școală, învățare, cursuri, traininguri etc.. Observ foarte mulți adulți(in special de la 35-40 ani în sus) care consideră ca ei nu mai au nevoie de traininguri pe zona de soft skills, că ei deja au experiență de viață și eventual profesională. Chiar le știm deja pe toate sau din fiecare experiență nouă avem ceva de învățat? Reamintesc și că schimbările pleacă de la noi spre ceilalți, nu invers. Degeaba așteptăm să avem copii olimpici sau un sistem educațional funcțional dacă noi nu începem să investim în noi, indiferent de vârstă.

*Multumesc Ștefan M. pentru că ,,mi-ai dat temă pentru acasă” de aprofundat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp