De ce să vezi „Society of the Snow”: cât de departe ești dispus să mergi ca să supraviețuiești?

Foto: X/Twitter/ smithsonianmag.com

„Ai dreptul să trăiești?” - e o întrebare care poate să pară banală și care capătă răspuns instant în cele mai mult dintre cazuri. Însă ai dreptul să trăiești dacă supraviețuiești unei tragedii și te pierzi în sălbăticie? Ai dreptul să recurgi conștient la canibalism pentru a nu muri de foame?

Unde se oprește dreptul supraviețuitorilor unui accident și când începe dreptul celor morți? Cât de mult ești dispus să îți întreci limitele? Ce instincte te pornesc din loc? Mai ai timp să te gândești la viitor dacă te afli în mijlocul unei tragedii și moartea pare singura certitudine? Cum găsești curajul să te agăți de speranța că o să te salvezi sau o să fii salvat? Ce amintiri îți trec prin gând după ce nu îți mai simți degetele, nici frigul și aproape că nici pulsul?

Toate întrebările astea mi-au trecut prin minte în timp ce vedeam filmul „Society of the Snow”..  

În mod normal, poveștile fictive despre accidentele de avion în urma cărora unii oamenii supraviețuiesc, dar sunt blocați în sălbăticie, au fost mult timp un fel de „hrană” pentru divertismentul de masă. Aceste narațiuni au o atenție fixată, în general, pe latura întunecată a naturii umane, concentrându-se adesea pe modul în care supraviețuitorii se întorc în cele din urmă unul împotriva celuilalt sub stresul unor circumstanțe îngrozitoare.

Foto: smithsonianmag.com

Dar filmul „Society of the Snow”, regizat de Juan Antonio Bayona, spune povestea adevărată a modului în care 16 membri și suporteri ai unei echipe de rugby din Uruguay au reușit să supraviețuiască 72 de zile într-unul dintre cele mai dure medii din lume, făcând exact contrariul.

Filmul este greu de dus, fiind extrem de dur, dar este în același timp o relatare emoționantă a modului în care cei care au trăit în timpul prăbușirii în 1972 a zborului 571 al forțelor aeriene uruguayene s-au unit pentru a depăși împreună provocări precum cele aproape două luni și jumătate de foamete, temperaturile cumplit de scăzute și fenomenele meteorologice extreme, în timp ce erau blocați pe un ghețar izolat, la înălțime, în Munții Anzi.  

Tradus de Netflix drept „Societatea Zăpezii”, filmul lui Bayona, de altfel propunerea Spaniei la Oscar pentru cel mai bun film internațional, nu este doar o reprezentare cinematografică a unei povești de supraviețuire, ci este un omagiu adus celor care au luptat pentru viața lor în condiții extreme și un reminder al rezilienței umane.

Sursa foto: AP/ El Pais

Timp de două ore, filmul invită spectatorii să reflecteze asupra puterii spiritului uman și a capacității acestuia de a supraviețui în cele mai dificile circumstanțe. Și, evident, din confortul canapelei sau al patului, nu avem cum să nu ne întrebăm la final: „Oare eu ce aș fi făcut?” sau „Oare aș fi supraviețuit?”.

E un moment în film care mi-a adus aminte de opera Iona a lui Marin Sorescu. Se întâmplă în ziua 17, descrisă drept a cincea zi de furtună. Supraviețuitorii se înghesuie unii în alții pentru a se încălzi. E o atmosferă foarte prietenoasă și pentru câteva clipe uiți că ești în mijlocul unei tragedii, fiindcă personajele încep să-și paseze rime unul la altul. Și, brusc, crește tensiunea filmului după ce partea din fuselajul avionului care mai rămăsese după accident și în care se adăposteau supraviețuitorii este lovită de o avalanșă. Începe haosul. Unii mor, alții se chinuie să iasă de sub zăpadă. Reușesc în final să facă asta, dar numai pentru a vedea cum peste alte câteva minute mai sunt loviți de o altă avalanșă. Era 29 octombrie.

E fix ca în Iona, când pescarul lui Marin Sorescu înțelege că ieșirea din limitele vechi înseamnă intrarea în limite noi. Adică: supraviețuitorii ieșiseră dintr-o criză, iar ieșirea a însemnat intrarea într-o altă criză, care a generat alte consecințe.  

În Iona, personajul lui Marin Sorescu este omul care aspiră spre libertate, speranță și iluzie, idealuri sugerate de marea care-l fascinează. În „ Society of the Snow ”, toți supraviețuitorii aspiră la ceva asemănător: libertatea de a trăi din nou, nu doar de a se chinui să supraviețuiască; speranța că vor fi salvați; iluzia că se vor număra printre cei care nu mor.

Iona lui Marin Sorescu încearcă să-și controleze destinul, să-l refacă. La fel, supraviețuitorii zborului 571 încearcă să-și depășească limitele, încercând să repare stația radio sau căutând noi provizii la kilometri distanță, în zona unde s-a rupt avionul.

Ce s-a întâmplat cu zborul 571

Zborul 571 a decolat de la Montevideo pe 13 octombrie 1972, potrivit The New York Times , cu 45 de pasageri și 5 membri ai echipajului la bord. Avionul a fost închiriat pentru a duce echipa de rugby Old Christians Club în Chile, înaintea unui meci împotriva unei echipe chiliene, Old Boys Club.

Aproape jumătate dintre pasageri erau membri ai echipei de rugby amator Old Christians Club, în timp ce alții erau prieteni și rude ale acestora. Vremea rea a forțat zborul să se oprească peste noapte în Mendoza, Argentina. A doua zi, pe 13 octombrie 1972, avionul a decolat din nou și zbura prin Anzi când copilotul aflat la comandă a început să coboare avionul.

După cum a fost detaliat într-un documentar al celor de la 7News din 2021, copilotul avionului, locotenent-colonelul Dante Héctor Lagurara, a crezut din greșeală că avionul a trecut de lanțul muntos și că zbura deja deasupra Chile și a început coborârea spre Santiago, fără să realizeze că se aflau încă în Anzi.

În timp ce zburau deasupra munților Anzi, piloții s-au bazat pe navigația radio, cunoscută și sub numele de „dead reckoning”, pentru a menține direcția corectă, potrivit publicației Wired .

Într-un documentar ABC News despre incident, realizat în 2023, unul din supraviețuitori, pe numele său Roberto Canessa, și-a amintit că a văzut lanțul muntos printre nori în timp ce avionul cobora. De asemenea, Canessa a declarat pentru National Geographic că piloții au tras brusc avionul pe verticală până la punctul în care acesta a intrat în impas, dar a lovit totuși lanțul muntos.

Avionul și-a pierdut aripile și partea din spate a fuselajului la momentul prăbușirii, în timp ce restul aeronavei a alunecat pe versantul unui munte ca o sanie înainte de a se opri.

Sursa foto: rarehistoricalphotos.com

Au recurs supraviețuitorii zborului 571 la canibalism?

Tot ce au putut mânca pasagerii din rezervele găsite în ceea ce mai rămăsese din avion au fost opt batoane de ciocolată, o conservă de midii, câteva curmale, migdale, trei borcane mici de gemuri, prune uscate și bomboane. În plus, aceștia au avut la dispoziție și câteva sticle de vin. În biografia lui, unul din supraviețuitori a dezvăluit că a mâncat o singură migdală acoperită cu ciocolată în decurs de trei zile.

Pe măsură ce săptămânile treceau și foametea se instala, supraviețuitorii au fost nevoiți în cele din urmă să recurgă la canibalism pentru a rămâne în viață.

Roberto Canessa spune într-un interviu pentru TIME că reprezentarea din film a discuțiilor dintre supraviețuitori cu privire la posibilitatea de a mânca sau nu cadavrele celor decedați este o versiune „artistică ” a modului în care au ajuns la această decizie.

„Le-am spus: Aceasta este ideea mea și am de gând să mă duc acolo și să tai o bucată [dintr-un cadavru] și respect ceea ce cred ceilalți. M-am gândit că a da exemplul ar fi o modalitate bună de urmat, deoarece nu exista un plan B”, spune supraviețuitorul zborului 571.

Deși mâncatul cadavrelor a fost o experiență „umilitoare”, potrivit lui Canessa, acesta a spus de fiecare dată, în nenumăratele interviuri pe care le-a dat de-a lungul anilor, că s-a motivat să continue gândindu-se la reîntâlnirea cu mama sa. „Mănânci o persoană moartă, iar persoana respectivă este prietenul tău și te întrebi dacă ar trebui să faci asta. Sau ar trebui să te lași singur să mori. Dar am văzut cum plâng mamele când își pierd fiii și nu am vrut ca mama mea să treacă prin asta. Mi-am dat seama că atunci când ai un motiv pentru a face ceva, nimic nu te oprește”, a mai spus Roberto Canessa.

Un alt supraviețuitor, Nando Parrado, a vorbit în luna decembrie cu jurnaliștii de la The Guardian despre cum grupul de supraviețuitori a decis să mănânce carnea pasagerilor morți: „Nu aveam nicio îndoială. Aceasta este singura cale de ieșire. Să nu știi când vei mânca din nou este cea mai mare frică a unei ființe umane. Cea mai primară frică”.

Parrado a spus că majoritatea membrilor grupului au fost de acord cu această decizie, dar unii au refuzat inițial. Cu toate acestea, s-au răzgândit după ce supraviețuitorii au auzit o transmisiune radiofonică în care se anunța că s-a renunțat la căutarea avionului după 10 zile. „Toată lumea în acea situație ai fi ajuns la același gând”, a mai spus Parrado.

Parrado și-a amintit, de asemenea, că unii dintre supraviețuitori și-au spus unii altora să le folosească trupurile ca hrană dacă vor muri. „Ne-am strâns mâinile și am spus: „Dacă mor, vă rog să folosiți corpul meu”. Ca măcar să puteți pleca de aici. Și spuneți familiei mele cât de mult îi iubesc”, a mai povestit supraviețuitorul.

Prin urmare, filmul lui Bayona, scoțând în evidență momentele de „canibalism” de necesitate, arată că se concentrează mai mult pe generozitatea actului la care e capabil să ajungă un om decât pe exploatarea tragediei. Iar Bayona chiar ține să precizeze, într-un interviu pentru BBC, că modul în care abordează povestea este axat pe aspectul uman al poveștii și pe prietenie, pe generozitatea extremă pe care au avut-o supraviețuitorii, unul față de celălalt.

Filmul, cred eu, a dorit să exploateze complexitatea situației și diferitele moduri în care supraviețuitorii au tratat problema canibalismului. Și o să-mi rămână mult în gând imaginea de la final, în care doi dintre supraviețuitori, în așteptarea elicopterelor de salvare, se întreabă ce fac cu restul rămășițelor din cadavrele pe care le mâncaseră. M-a rascolit secvența asta, pentru că e un fel de „adio” față de toți morții care i-au ajutat pe ei, pe supraviețuitori, prin decesul lor. Și m-a făcut să mă gândesc serios la cât de antrenat sunt eu ca să-mi depășesc limitele fizice și psihice ori morale pentru a supraviețui în mijlocul unei tragedii.

Una peste alta, pe lângă înfățișarea celor mai îngrozitoare situații prin care au trecut supraviețuitorii acestei tragedii, reflectarea realității celor 72 de zile petrecute pe munte a venit la pachet și cu prezentarea momentelor de absurd și de râs care i-au ajutat să treacă peste tragedie. Iar asta e o lecție pe care trebuie să o învățăm fiecare dintre noi, indiferent de ce ni se întâmplă în viață: că oamenii, chiar și în cele mai întunecate momente, caută să se detașeze puțin, să facă o glumă sau să zâmbească. Poate că doar așa îți poți păstra speranța că, asemenea lui Iona, vei „răzbi la lumină” - prin a nu renunța la dorința de a trăi, indiferent de condițiile nefavorabile ale vremii și ale vieții. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp