De ce se bucură românii când se bagă marfă la DNA

 Asemenea dezinfectanţilor, mulţi reprezentanţi ai clasei politice şi ai mediului de afaceri actual par compuşi dintr-un material diluat care-i preface în simulacre inclusiv în situaţiile disperate în care, luptând pentru conservarea prestigiului personal, denunţă pe un ton pompos atacurile „nedemocratice” ale DNA.

Nu există persoană de oarecare notorietate luată în vizor de de DNA care să nu îşi verse obida pe aceasta invocând practicile securiste ale trecutului şi întoarcerea la atmosfera de frică şi teroare care a domnit în perioada anilor '50.

Şi toate, de parcă s-ar fi vorbit între ele, se declară victimele unui sistem abuziv, care le vânează deoarece onestitatea lor, intransigenţa principiilor practicate, lipsa de compromis în negocierea binelui ţării au deranjat pe cine nu trebuie. Ei sunt, vezi Doamne, oameni incomozi care, într-o Românie supusă şi fără reacţie, au avut dârzenia să spună adevărul până la capăt. Iar acum plătesc pentru acest curaj. Forţele răului i-au copleşit.

Cu toate astea, românul, încăpăţânat, refuză să verse lacrimi de înduioşare, deşi respectul şi frica pe care le-o inspiră cei aflaţi deasupra sa, cei „superiori”, sunt direct proporţionale cu sărăcia şi umilinţa-i zilnică. Iar de la o vreme, şi cu frustrarea. O frustrare mustind de amărăciune şi mânie, mai ales când acest cuvânt – „superior” – îl face pe român să tindă, cu o nostalgie sfâşietoare, după formele de viaţă aristocratice. După cei care, teoretic, ar fi îndreptăţiţi să îl conducă în virtutea lui aristos (termen grecesc desemnând „excelenţa”).

Or, el ce observă? Că această aspiraţie întrucâtva idealistă – a dominaţiei celor mai buni, în sensul nobil al cuvântului – nu triumfă prin vreun examen al virtuţilor şi meritelor, ci este anihilată prin forţa corupţiei, a imposturii şi a nesimţirii. Că singurele domenii în care excelează cei ce dispun de bunăstarea lui sunt aroganţa, tupeul, excesul de putere, învârtelile şi un întreg alai de scandaluri al căror rezultat nu e nicidecum un stil de viaţă mai bun pentru el sau copiii săi. Şi, mai presus de toate, că, oricât de mare ar fi putregaiul, nimeni nu va plăti oalele sparte. Cu excepţia lui, în calitate de beneficiar al acestui sistem ineficient şi profund viciat.

De câţiva ani, însă, DNA pare a-i contrazice această convingere nestrămutată. Spre suprinderea lui, instituţia realizează tot mai vizibil un spectacol justiţiar ce-i gâdilă sentimentul revanşard nutrit împotriva celor pe care-i consideră responsabili pentru mizeria în care trăieşte.

Cine pune în mişcare maşinăria DNA, dacă e independentă sau nu, sunt detalii care îl depăşesc şi pe care le înregistrează cu o curiozitate la limita între plictis şi indiferenţă. Majoritatea spectatorilor nu sunt pasionați de fineţuri (că de bunătăţuri, oricum, nu le permite sărăcia), intelectul lor nu-i modelat pentru conceptualizări sofisticate, dar ce vede le desfată simţurile: celor sus-puşi „le ţâţâie fundul” când sunt citaţi la sediul instituţiei.

Drept care, chiar dacă procurorii, prin asemenea manevre, ar dirija în mod pervers societatea românească către vremurile lugubre ale arbitrariului justiţiei, românul nu percepe astfel realitatea. Dacă ea există cu adevărat, nu-l deranjează. Sau, să o spunem pe şleau, abia în astfel de momente jubilează. Cu cât coada formată pe treptele DNA e mai mare, cu atât mai multă speranţă investeşte în viitorul unei Românii curate. Momentan, ce vede e un firicel de lumină apărut de nicăieri în mijlocul beznei. Dar nu doar atât. Mai vede că aşa-zisul spectru al terorii branduit de Dej e invocat de cei ce au un dinte împotriva DNA, îndeosebi când poziţia lor socială, politică şi financiară prinde a se clătina. Vede că abia în asemenea situaţii disperate remarcă respectivii deviaţiile nedemocratice de la statul de drept şi, sentenţios, atenţionează că ne întoarcem în trecut, că tinerii au murit la revoluţie degeaba etc.

Ceea ce o fi adevărat, nu-i vorbă, numai că românul poate, de asemenea, menţiona zeci de încălcări flagrante ale statului de drept ce au adus prejudicii lui şi ţării sale. Derapaje în timpul cărora, i s-a părut, cei ce acum reclamă abuzurile DNA au asistat atunci anemici la înfăptuirea lor. Ba unii, îşi aminteşte, s-au implicat cu spor în sabotarea statului de drept.

Din aceste motive, cetăţeanul obişnuit şi-a format o impresie eronată despre cei ce urlă că sunt aduşi pe nedrept în faţa justiţiei spre a li se imputa potlogării inexistente. În mod de neconceput, el s-a scârbit de cei ce ani la rând s-au bătut şi se mai bat în piept că luptă pentru binele lui, iar semnalele lor de alarmă, oricât de oneste, le desconsideră cu dispreţ, căci le vede izvorâte nu din necesitatea de a reda demnitatea unei societăţi călcate în picioare, ci din dorinţa de a-şi salva pielea. Şi, astfel, a ajuns să îşi frece mâinile cu un zâmbet scrâşnit ori de câte ori unul din aceştia e chemat să dialogheze cu procurorii.

Ceea ce face ca dezacordul dintre impresiile sale, referitoare la DNA, şi expresia obişnuită a celor chemaţi să dea declaraţii acolo să fie tot mai izbitor.

Pentru el, important e că această instituţie vâră niţeluş frica-n oase celor care, până mai ieri, în mintea sa erau intangibili.

Poate e puţin, dar, până una alta, e o consolare pe care o soarbe ca pe un cocktail scump.

 Un cocktail cu atât mai delicios, cu cât prezumţia de nevinovăţie funcţionează în România, iar cei acuzaţi pot beneficia integral de ea. Numai că, până la proba contrară, cetățeanul îi transferă DNA-ului acest credit de nevinovăţie.

Urmăriți-l pe Mihnea Rudoiu pe pagina de Facebook