De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu (I)

Foto: Guliver/Getty Images

Fascinantul Orient Mijlociu

Era sfârşitul lui octombrie al anului Domnului 1918. Londra redevenise un oraş vesel, în ciuda zilelor înnorate, fiindcă marele coşmar al ultimilor patru ani, războiul sângeros din tranşeele Europei, se terminase, berea curgea iarăşi neobosită, iar puburile erau pline.

Dacă gloria generalilor victorioşi era umbrită de milioanele de morţi anonimi din tranşeele mocirloase, mulţi dintre ei sufocaţi de gaze cumplite, un colonel micuţ, blond, dar ars de soarele deşertului, era eroul preferat al ziarelor englezeşti. Jurnalişti serioşi sau doar în căutarea senzaţionalului umpleau coloanele foilor mirosind a plumb cu eroicele sale fapte care îi înnebuniseră pe otomani, încât până şi prea-serioasele doamne ale saloanelor aristocrate suspinau când îşi imaginau privirea sa albastră scrutând romantic deşertul. Printre ele se număra şi regina, care ţinuse neapărat să participe la ceremonia pe care regele George al V-lea i-o pregătise colonelului Thomas Edward Lawrence în acea dimineaţă.

Doar că acest bărbat cândva sfios, acum doar traumatizat de morţii pe care îi lăsaseră în urmă mult-lăudatele sale victorii, de-abia se întorsese pe malurile Tamisei şi nu cunoştea prea multe din ecourile faptelor sale eroice: la începutul lunii fusese în fruntea trupelor arabe care intraseră triumfătoare în măreţul Damasc, după ce făcuseră să curgă râuri de sânge turcesc.

Pentru cel cunoscut astăzi mai degrabă ca având chipul seducător, rasat al lui Peter O’Toole, cel care a interpretat personajul principal din capodoperaa cinematografică Lawrence al Arabiei, reîntoarcerea în ceţoasa Londră îi accentuase deprimarea cu care venise din Asia Mică.

Totuşi, nu avusese vreme să îşi înţeleagă prea bine sentimentele fiindcă era mereu chemat la întâlnirile generalilor, politicienilor şi funcţionarilor Coroanei fiindcă toţi lucrau febril la împărţirea noilor posesiuni care li se arătau în Orientul Mijlociu, iar colonelul era singurul care cunoştea bine regiunea. Aşa că, atunci când fusese chemat la palat, îşi spusese că va urma un nou şi lung şir de întrebări despre sălbăticia nomazilor deşertului şi a resurselor zonei.

Însă intuiţia lui T.E. Lawrence fusese lăsată printre dunele de caramel fiindcă sosirea lui în faţa lui George al V-lea avea un alt scop: trebuia să fie o ceremonie restrânsă, dar plină de fast, în care urma să îngenuncheze ca odinioară Lancelot, pentru a fi atins pe umăr cu sabia de regele său, iar la final avea să dobândească titlul de Cavaler Comandor al Ordinului Imperiului Britanic.

Crescut în tradiţia poveştilor construite în jurul regelui Arthur, al eroicelor căutări ale Graalului, visând la o viaţă trăită după codul cavalerilor, şcolit la Oxford în tradiţia engleză conservatoare, neînfricatul colonel a simţit cum îl copleşeşte emoţia. Regina îl privea duios: aştepta ca eroului ei să i se ivească o lacrimă în colţul ochilor.

Numai că acele amintiri luptând pentru a fi liberi într-o ţară a lor. Sau poate inima îi bătea mai puternic pentru acel tânăr sirian, ajuns şi el în faţa lui Allah, căruia îi va dedica, mai târziu, cartea sa, Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii?...

Şi, când ceremonia ajunsese la punctul în care ofiţerul trebuia să îngenuncheze, Lawrence şi-a privit suveranul în ochi şi, cu acelaşi calm cu care ordonase atacurile nimicitoare din deşert, i-a spus că refuză onoarea de a intra în istoria cavalerilor. Pentru el, o ţară care îşi trădează aliaţii, care vedea noile teritorii eliberate din Orient doar ca o „mare pradă”, nu mai putea să aibă cavaleri şi domniţe neprihănite.

Revenit în Europa de puţină vreme, Lawrence înţelesese, în sfârşit, că lumea nu nu va fi niciodată un basm şi că eroii sunt buni doar pentru a emoţiona masele.

Regulile Curţii nu spuneau nimic pentru un refuz. De altfel, cine putea fi atât de nebun pentru a nu primi o asemenea onoare?!

Norocul tânărului colonel fusese că, imediat ce termină de rostit acele cuvinte care cutremuraseră mica audienţă cu sânge albastru, se îndreptase deja direct spre uşă: privirile reginei Mary, mai otrăvite decât ale Meduzei, probabil că i-ar fi străpuns inima dacă ar fi întâlnit privirea albastră şi tristă a lui Lawrence.

Totuşi, visul colonelului fusese cât pe ce să se îndeplinească. Cu aceeaşi ingenuitate, preşedintele american Woodrow Wilson se prezenta la negocierile de pace proclamând o „pace fără victorie” şi dreptul popoarelor la autodeterminare. Numai că puterile europene nu erau de acord să piardă o asemenea pradă, chiar dacă, pe atunci, nu se cunoştea prea bine „potenţialul petrolier” al regiunii. Şi, curând, chiar dacă o misiune a Congresului american ajunsă în regiune constata că locuitorii de aici îşi doreau ca Washingtonul să îi protejeze de hrăpăreţii europeni, SUA se vor retrage curând în izolaţionismul care îi caracterizase şi până atunci, lăsând destinul popoarelor de aici pe mâna politicenilor din Londra şi Paris.

Până la urmă, autodeterminarea popoarelor Orientului Mijlociu avea să se spulbere ȋn doar câteva minute, în urma unei discuţii purtată pe 1 decembrie 1918: David Lloyd George, premierul britanic, ȋl lua de braţ ȋnaintea conferinţei de pace pe premierul Franţei, Georges Clemenceau, căruia ȋi explica franc dorinţa de a păstra Palestina şi Irakul. Într-un troc feudal, Franţa primea mȃnă liberă ȋn Siria. 

Iată că, la scara istoriei, o clipă poate fi mai importantă decât un veac şi două fraze împleticite pot valora mai mult decât sute de discursuri înălţătoare şi milioane de morţi pe câmpurile de bătălie. Fiindcă nu faptele de vitejie şi sentimentele înălţătoare scriu marile evenimente, ci vorbele şi peniţele ţinute de mâinile politicienilor şi funcţionarilor pentru care virtuţile sunt bune doar pentru poveştile cu zâne.

De la aceste evenimente a trecut un secol. O sută de ani în care Orientul Mijlociu a cunoscut, la fel ca în cele cinci milenii de când civilizaţia s-a născut pe malurile Eufratului şi ale Nilului, opulenţa adusa de petrol, intrigi care ar face să roşească de invidie pe cei mai mari scriitori de fantasy, dictatori groteşti, resorturi luxoase cu nisip fin, femei abuzate, insule artificiale şi jurnalişti tranşaţi cât încă mai trăiau, citadele cruciate şi tabere de emigranţi, mujahedini care joacă în filme cu Sylvester Stallone, fundamentalişti criminali, 9/11, Kabul... şi enumerarea ar putea continua pagini întregi.

Până acum, istoricii moderni nu au reuşit să se pună de acord dacă germenii civilizaţiei noastre au apărut mai ȋntȃi ȋn oraşele-state mesopotamiene de la confluenţa Tigrului şi Eufratului ori pe Valea Nilului. Însă, ȋntre cele două „leagăne” ale sale se găseşte un teritoriu cu o istorie la fel de veche şi glorioasă, deşi violentă, ce porneşte de la Eufrat, prin nordul Deşertului Sirian, coborȃnd de-a lungul coastei estice a Mediteranei pȃnă la gurile fluviului faraonilor. Această regiune a fost denumită „Semiluna fertilă” fiindcă rȃurile sale şi abundenţa precipitaţiilor invernale au hrănit pămȃnturile fertile, au contribuit la sedentarizarea triburilor de vȃnători, la bogăţia acestora şi, aproape imediat, la ameninţarea invaziei altor triburi, mai puţin civilizate, dar mai sângeroase, care cutreierau pămȃntul ȋn căutare de hrană şi aur pe care nu ştiau a şi le procura altfel decȃt prin foc şi sabie.

Puţine sunt spaţiile ȋn care să se fi amestecat atȃtea populaţii şi culturi venite dinspre toate punctele cardinale precum această Semilună fertilă. Sumerieni, amoriţi, babilonieni, egipteni, cananeeni, arameeni, evrei, asirieni, romani, perşi... vom povesti despre toţi aceştia în capitolul următor.

Orientul Mijlociu actual e influenţat major de ciocnirea a două civilizaţii: Israelul şi arabii.

Geniul religios al evreilor şi conştiinţa că sunt „poporul ales” de Dumnezeu, le vor asigura existenţa de-a lungul a două milenii de pribegie. Însă tot conştiinţa că erau un popor deosebit aduseseră distrugerea Ierusalimului şi al celui de-al doilea templu de către stăpȃnitorii romani ca pedeapsă pentru revoltele din vremea ȋmpăraţilor Titus şi Hadrian. Ulterior distrugerii celui de-al doilea templu, aici vor mai rămȃne doar o mȃnă de evrei, ceilalţi răpȃndindu-se pe ţărmurile Mediteranei, situaţia continuȃnd pȃnă la ȋnceputul secolului XX. De aici şi frustrarea arabă că evreii le-au cucerit Palestina cu sprijinul puterilor occidentale

Apusul puterii romane va coincide cu naşterea, la Mecca, la marginea deşertului nesfȃrşit al Peninsulei Arabia, regiune pe care puternicii imperatori au considerat-o prea puţin importantă pentru a-şi trimite legiunile ȋnspre oazele sale, a unui geniu politic şi militar ce va fi cunoscut posterităţii drept Profetul Mohamed.

Războinicii arabi, ȋnsufleţiţi de monoteismul propovăduit de acesta, vor cuceri Damascul, fondȃnd primul califat. E vorba de Omeiazi, ale căror stăpȃniri se vor ȋntinde din sudul Franţei şi pȃnă la graniţele Indiei.

O parte a coastei de est a Mediteranei va mai intra vremelnic sub stăpȃnire creştină graţie cuceririlor cruciaţilor. Însă neînţelegerile dintre micile regate fondate de franci, lipsa viziunii politice, aroganţa nobililor au reprezentat argumente decisive pentru înfrângerea lor. Astfel că nu va fi o surpriză căderea Ierusalimului în mâinile lui Saladin (Ṣalāḥ ad-Dīn), sultanul cu origini kurde din Tikrit. Odată ce puterea otomanilor va apărea pe scena istoriei, Semilună fertilă şi oraşele sale milenare, focare de civilizaţie şi cultură, vor fi încorporate Imperiului şi nu vor mai ceda până la sfârşitul Primului război mondial.

Importanţa pe care această regiune a jucat-o în istoria lumii poate fi regăsită în Damasc. Marea Moschee sau Moscheea Omeiadă, ȋn ale cărei grădini a fost ȋnmormȃntat Saladin, ȋnvingătorul cruciaţilor, a fost ridicată peste o biserică ȋnchinată lui Ioan Botezătorul. Aceasta, la rȃndul său, se suprapunea peste un templu al zeului ploii şi furtunilor căruia i se ȋnchinau arameenii şi care a devenit, mai tȃrziu, casa omologului său european, Jupiter, odată ce legiunile imperatorilor au adus aici puterea Romei. Onoarea de a se ocupa de modificarea şi închinarea sa conducătorului panteonului roman, ȋi revenise cunoscutului arhitect al Antichităţii, Apolodor, printre ale cărui capodopere se numără Podul de la Drobeta de peste Dunăre şi forul lui Traian din Roma. După cum ȋi spunea şi porecla, arhitectul era originar chiar din capitala Siriei.

Iată că, din perspectivă istorică, o radiografie sumară a acestei regiuni ne dezvăluie câteva adevăruri de la care ar trebui să pornim aventura noastră livrească înspre Răsărit. Din cinci mii de ani de istorie cunoscută, Europa nu a reuşit să ȋşi pună amprenta decȃt asupra ultimelor cinci veacuri. Însăşi denumirea de „Orient Mijlociu” ne apare nepotrivită, expresie a eurocentrismului, leagănul civilizaţiei de astăzi fiind tocmai regiunea cuprinsă ȋntre Eufrat şi Nil.

Nu dorim să plictisim cititorul cu sumedenie de date geografice şi istorice aşa cum se obişnuia în lucrările serioase din vremea când oamenii aveau la îndemână ceasuri intregi să se lase desfătaţi de o carte şi să lase cuvintele să înflorească în imagini în minţile lor încântate şi dornice de cunoaştere. Astăzi, când „fotografiile spun cât o mie de cuvinte”, înţelegem nevoia de a exprima cât mai multe prin cuvinte cât mai puţine şi cât mai „colorate”. Iar Orientul Mijlociu, cu surprlusul său de emotivitate, resemnare şi elan, în acelaşi timp, cu citadele de o frumuseţe cutremurătoare, cu deşerturile sale în care l-au întâlnit pe Dumnezeu fondatorii celor trei mari „religii ale cărţii”, cu bazarurile sale parfumate, dar şi cu intrigile sale politice, excesele religioase şi luptele nesfârşite, poate fi personajul perfect care trebuie descoperit neapărat. Fiindcă, aşa cum am amintit şi cum vom mai povesti, Europa noastră este legată intim de ţările şi credinţele de peste Mediterana. Dacă ar fi să privim strict din perspectivă geografică, credem că frontiera dintre civilizaţia europeană şi cea africană este reprezentat de Sahara, mai degrabă decât de Marea Mediterană.

Mulţi vor spune că Europa noastră este atât de diferită faţă de „sălbaticii” Orientului. Într-adevăr, secolele de ocupaţie străină, colonialismul, dictatorii locali, fundamentalismele religioase au blocat modernizarea regiunii. Poate că obiceiurile celor de aici nu sunt nici ele la „înălţimea” celor de la Paris, de exemplu. Dar haideţi să punem faţă în faţă un locuitor din Goteborg cu unul din Catania: oare nu vom descoperi aproape la fel de multe diferenţe ?

Să nu uităm, de asemenea, că religia noastră a apărut în deşertul Orientului şi o femeie cananeeancă i-a dat să bea apă Domnului Iisus atunci când era însetat. Iar Damascul era una dintre metropolele de seamă ale măreţului Imperiu Roman, pe drumul căruia Apostolul Pavel se va întâlni cu Dumnezeu.

Până la urmă, sunt prea multe argumente pentru care trebuie să lecturam paginile următoare şi las cititorul să le descopere cu fiecare nou capitol. Clasele noastre conducătoare văd încă în regiunea Orientului Mijlociu locul preferat de joacă pentru serviciile secrete care trebuie să ajute companiile noastre să facă profit. Sau, mai grav, îşi lasă agenţiile să pună în practică principii dragi nouă, precum libertatatea, statul de drept, economia de piaţă, doar că deznodământul ajunge să fie unul devastator, nu doar pentru acele zone, ci şi pentru plictisita noastră Europă, în care vor ajunge, invariabil, emigranţii Orientului.

Haideţi, aşadar, să citim o poveste despre credinţă şi extremism, putere şi sărăcie, strategii şi prostie crasă, democraţie şi sclavagism, femei superbe şi ochi înspăimântaţi de-abia zăriţi de sub burka neagră, principii şi mercantilism, generozitate şi colonialism.

Şi, pentru a încheia acest capitol aşa cum l-am început, cu figura legendarului Lawrence al Arabiei, trebuie să spunem că, totuşi, după ofensa adusă regelui, acesta va ajunge iarăşi în Orient pentru conferinţa de pace pe care tânărul, pe atunci, Churchill, o convocase la Cairo pentru a trasa graniţelor noilor state ce urmau să ia naştere în regiune şi să împartă zonele de influenţă cu aliatul său din război, Franţa.

Astăzi, istoricii sunt de acord că războaiele necontenite şi rivalităţile din regiune sunt consecinţa modului în care au luat naştere statele ulterior acelei conferinţe de pace. Iată că până şi buna-credinţă a colonelului Lawrence, unul din principalii consilieri ai lui Winston Churchill, şi cunoaşterea personală a afinităţilor locale nu au avut consecinţe benefice, dimpotrivă. Se pare că, în faţa intereselor puternicilor zilei, istoria celor nefericiţi economic şi politic, va fi întotdeauna tristă, în ciuda bunelor intenţii pe care unii dintre noi le putem avea.

Aşa că, dacă am fi fost în pielea unui arab, cu siguranţă ne-am fi regăsit în măiastrele versuri ale lui Omar Khayyam care descriu încă de acum secole multe, resemnarea locuitorilor regiunii:

Un joc de şah e viaţa. Destinul singur joacă...

Iar noi suntem pionii. Vrând de urât să-i treacă,

Ne mută, ne opreşte, un timp ne mută încă

Şi-apoi în cutia neantului ne-aruncă... 

Va urma

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp