(Foto: Guliver/Getty Images)
Hai să fim sinceri, Veneţia nu este fabuloasă. Nu trebuie să mergem mereu după clişeele pe care la auzim/citim. Nu are nimic din pitorescul Sienei, nici din frenezia Romei sau culorile Toscanei. Este doar un oraş care a adunat cȃndva putere şi bogăţie, pe care a ştiut să le transforme ȋn minunate edificii, pe care, pe urmă, le-a ȋngrijit cu pasiune şi respect secole la rȃnd, chiar şi după ce puterea dogilor a apus. Trebuie vizitat măcar o dată ȋn viaţă pentru a ȋnvăţa că putem construi palate minunate şi ȋn mijlocul valurilor, că, odată ce poveştile despre oraş vor ajunge pȃnă ȋn ȋndepărtata Asie, valoarea de piaţă a proprietătilor va creşte vertiginos şi inexplicabil, ȋn ciuda ameninţărilor diluviene, că italienii au un bun-gust inegalabil ȋn a crea haine ce vin ca turnate şi pe care le poţi achiziţiona la preţuri acceptabile ȋn perioada reducerilor din magazinele marilor branduri ȋnghesuite pe străduţele pline de turişti, ȋn clădiri “patrimoniu ale umanităţii” din ale căror ziduri este imposibil, chiar şi pentru pricepuţii constructori locali, a scoate infiltraţiile apei ce năvăleşte, uneori, iarna, ȋn pieţele cu nume sonore ale oraşului din lagună.
Un singur amănunt e comun şi Veneţiei şi celorlalte oraşe ale Italiei pe care le-am vizitat pȃnă acum, din sudul sărac, dar minunat, pȃnă ȋn nordul habsburgic şi trufaş: cultul pentru istorie, pentru monumente şi obiecte vechi, ȋncărcate de amintiri şi poveşti ale unei lumi aureolate de acel “a fost odată ca niciodată”. O pasiune care mi-a fost, ȋn sfȃrşit, desluşită de patronul unui restaurant ȋn care am cinat la sfȃrşitul zilei ȋn care am vizitat Veneţia. Bineȋnţeles, şi acel restaurant, aflat ȋntr-o staţiune fără pretenţii, deşi se afla la doar cincizeci de minute de mers cu vaporetto de Lagună, era decorat cu radiouri din vremea lui Mussolini, case de marcat din anii ȋn care Al Capone era acuzat de evaziune fiscală, tigăi şi farfurii ȋnnegrite, pe care le vedeam ȋn mȃinile unor bunicuţe pregătind cina. Bărbatul, volubil ca orice italian, cu o figură bărbos-patriarhală, care se mȃndrea că restaurantul său ȋncȃnta papilele gustative ale clienţilor din toată lumea de patruzeci de ani, şi-a făcut timp să ȋmi explice de unde vine pasiunea peninsularilor pentru aceste obiecte.
“Încȃntă clienţii, fac o atmosferă caldă şi noi vrem ca oamenii să se ȋntoarcă aici, a spus zȃmbind, după care a continuat serios: noi, italienii, ne mȃndrim mereu, unii că suntem din Firenze, alţii din Bologna, alţii din Genoa. Fiecare dintre noi poartă pe umeri strălucirea locurilor de unde vine, gloria lor, amintirile părinţilor, vitejia bunicilor. Chiar dacă, uneori, le exagerăm. Fiecare aducem cu noi povestea celor ce ne-au ȋncȃntat copilăria şi pasiunea celor ce au construit Panteonul sau palatele Veneţiei. Ele ne fac nemuritori. Ce creem noi, ca indivizi, e doar o parte a frumuseţilor care ne ȋnconjoară şi fără de care am fi doar nişte meridionali palavragii.”
La trei zile după ȋntȃlnirea cu Veneţia a urmat cea a Băilor Herculane. Pentru a fi sincer, deşi văzusem sumedenie de filmuleţe pe internet cu paragina monumentelor habsburgice de aici, degradarea vechilor hoteluri şi băi, cȃndva destinaţie a nobilimii maghiare şi austriece, şi ȋmi imaginasem o localitate deplorabilă, o ruină plină de dughene infecte, iarăşi, la fel ca ȋn Veneţia, venisem cu idei preconcepute. O parte a staţiunii zȃmbeşte, plină de pensiuni cochete şi flori. Doar partea istorică, aceea pe care veneţienii ar fi montat plăcute trufaşe purtȃnd inscripţia de “patrimoniu al umanităţii”, arată precum Berlinul la 1945.
Am făcut cȃteva fotografii, am ȋnjurat ȋn gȃnd toţi baronii psd-işti care şi-au bătut joc de ele după bunul plac, ȋncepȃnd cu Iosif Armaş şi pȃnă la Frunzăverde (ăsta parcă fusese şi portocaliu la un moment dat), un fel de Dragnea al Caraşului, tartorul fără voia căruia nu se mişcase nimic ȋn judeţ amar de ani şi tocmai ce ne-am apucat să cumpărăm nişte suveniruri. Brăţări şi coliere din pietre frumos şlefuite pe care doamna ce le vindea le prezenta – unor bunicuţe ce se opriseră şi ele la respectiva tarabă – ca fiind dintr-o piatră “ce face bine la tensiune şi la rinichi” a cărei denumire, probabil dacică, nu am reuşit să o reţin.
Lȃngă tarabă, o doamnă aproape de pensie, ce tăia bilete de parcare, strigase către un grup de patru persoane ce coborȋseră dintr-o maşină elegantă să vină să ȋşi plătească parcarea: 5 lei pentru toată ziua. Brusc, toate cele patru guri ale nou-veniţilor au ȋnceput să vorbească: şoferul era nemulţumit că trebuie să dea bani, pasagera din dreapta sa ȋşi băga picioarele ȋn Herculanele bandiţilor, un bărbat din spate spunea ceva de genul că “o să plătim cu un sms banii ăştia”. În faţa agresivităţii verbale, doamna ce ȋncasa parcarea s-a aşezat cuminte pe bancă pe cȃnd cei patru ȋnchiseseră maşina şi se ȋndreptau fără să plătească ȋnspre “centrul vechi”, probabil pentru a admira ruinele.
Am ȋntrebat-o de ce nu cheamă poliţia să ȋi amendeze. Mi-a răspuns resemnată că “sunt o grămadă de nesimţiţi ca ăştia”, iar ea vrea să iasă la pensie, nu să moară de inimă. Nu i-am mai spus că eu scosesem din portofel cinci lei pentru a lăsa maşina un ceas pe acea stradă şi ȋi mulţumisem cȃnd ȋmi dăduse chitanţa.
Pȃnă să reuşesc să scriu rȃndurile astea, Marcus ȋmi sustrăsese deja telefonul şi ȋmi ştersese fotografiile din Herculane fiindcă nu se potriveau cu locurile frumoase ale Veneţiei şi maşinile vechi pe care ȋmi cere mereu să le imortalizez. Nu era nici o pierdere, cu siguranţă ruinele de acolo le voi găsi la fel, ba chiar mai sinistre, vara următoare sau peste alte două. Asta fiindcă nu avem cultul istoriei. Comuniştii au demolat capodoperele “burgheze” pentru a pune ȋn locul lor hidoşeniile necesare “omului nou”. Iar pruncii şi servitorii lor, securiştii de odinioară, actualii baroni locali sȃngerii sau de alte culori, mai puţin blestemate, nu au vreun interes să ni-l cultive. Pentru propagandă sunt suficiente imaginile voievozilor şi ale dacilor ȋnsufleţite de actori adulaţi odinioară şi ȋnălţătoarele scenografiile lui Nicolaescu pentru a ne crea imaginea noastră de “romȃni unici, pavăză a creştinătăţii”. Cȃnd ştim cine suntem, cum au luptat bunicii noştri pentru a avea un hectar de pămȃnt sau a nu li se naţionaliza o casă, cȃt de greu le-a fost Brătienilor să creeze Romȃnia modernă, atunci monumente precum cele din Băile Herculane nu ȋşi vor mai pierde niciodată strălucirea. Dar, pȃnă atunci, trăind, de pe o zi pe alta, ȋn strălucirea kitschurilor orientale, nu vom ȋnţelege niciodată ce naiba aveau ȋn cap veneţienii ăia de şi-au risipit averi pentru a ȋntreţine nişte palate mucegăite construite pe apă.
Istoria ȋncepe prin a ne plăti un tichet de parcare. Sau printr-o plimbare paşnică, ȋn fiecare seară, prin pieţele tuturor oraşelor, acelea unde vedem capodoperele altor vremuri, pȃnă ce vom ȋnţelege că bucuria de a povesti, peste ani, cum am construit şi noi ceva nu se compară cu treizeci de lei ȋn plus la pensie sau un spor de bugetar aruncat de guvernanţi. Dacă vom continua să trăim numai pentru ziua de mȃine nimeni nu ȋşi va aminti vreodată de noi. Poate doar nepoţii ce ne vor plăti datoriile.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu știu dacă cineva poate să facă ceva, sau dacă cine poate vrea, dar aș vrea să afle de la mine, de la alți fraieri care vor ceva pentru țara asta, că oamenii din zonă sunt triști, se simt triști pentru că se simt abandonați și siliți să accepte în ograda lor toți derbedeii cu bani, care vin să stea la hotelurile de trei și patru stele și să aibă posibilitatea să scuipe pe locuitorii zonei angajați în turismul local! Pentru că au bani și pot!